Sub semnul umbrei

Versiune tiparTrimite unui prieten

Maica mea dragă,
Săptămâna asta a fost „sub semnul umbrei”. Tot citesc din ”Secretul umbrei” şi nu-mi vine să cred cum nişte întrebări atât de simple, pe care le pun cu privire la o situaţie exactă, dau o vedere aşa de cuprinzătoare asupra scenariilor după care trăiesc. Şi, mai ales, cum „se rezolvă”. Mă simt ca atunci când am lucrat seminarul şi Paşii la Ieşirea din labirint şi sincer, n-aş fi crezut că mai pot ieşi lucruri concrete din mine, asupra cărora să lucrez. Mă gândeam - cum să zic, deşi ştiam că e de lucru la propria persoană toată viaţa, că în fiecare clipă mă confrunt cu celălalt, cu mine, şi mai văd ceva de asumat, de primit, de lucrat – dar mă gândeam că m-am aşezat pe un făgaş, pe care de acum „trebuie doar să am răbdare să merg”, că am o viziune asupra mea însămi cumva şi asupra lumii şi gata, „m-am aranjat”. Ei, de unde!?! Iată că am de lucru asupra fiecărui mărunţiş pe care nici măcar nu-l mai consideram conflict, ci o chestie care „aşa este”. Aşa e, lucrurile acestea trebuiau puse cumva la litughia lăuntrică, practic. De fapt, întrebările astea le-am pus în cadrul ei. Ştiţi, ieri am primit aşa, din start, vreo trei probleme asupra cărora să mă opresc. Am pus cele opt întrebări pe hârtie şi le-am răspuns, pe loc, cu rugăciune. Apoi, cele puse pe hârtie, le-am pus la sesiunea a opta, cerându-i lui Doamne să mă ajute să accept, să iert şi să binecuvintez. Eu foarte rar am simţit durere la sesiunea a opta, dar ieri m-a durut rău piciorul stâng, parcă nici nu-l puteam ţine în loc.  Ce mi s-a părut cel mai palpitant a fost să văd la ce anume „pozitiv” m-au adus situaţiile pe care le-am perceput ca şi conflictuale, cărora le-am fost victimă, de-a lungul vieţii. Pe de o parte, mi-am adus aminte de perspectiva aceea, inversă, pe care o prinsesem atunci când am fost la seminarul de Inteligenţă duhovnicească. Toate au un rost şi pot fi privite dinspre capătul vieţii către început şi, în felul acesta, le vedem rostul. De altă parte, a trebuit să fac un efort foarte mare, dureros, o jertfă de-a dreptul, să admit faptul că lucrurile pe care le considerasem aiurea mi-au putut aduce beneficii în planul mântuirii. Cum să zic, mă obligă să ies din planul acesta atât de confortabil al victimei, căreia „i se întâmplă” lucruri... Maica mea, a îngăduit Doamne ca lucrarea să se întâmple „pe loc”. Ştiţi, n-au fost probleme pe care le-am abordat prima dată, dar într-adevăr, clişeul era acelaşi.
Ce m-a mai durut, citind cartea, a fost capitolul despre refacerea integrităţii personale. De multe ori mi-am simţit viclenia, chiar dacă nu o puteam localiza întotdeauna... Ei, acum m-a durut de-a dreptul să văd cât de dureros îmi e să accept că mai bine mă agresez singură, păstrându-mi un anume confort, decât să acţionez în direcţia integrităţii. Acum, când scriu, încă resimt o strângere în stomac, în piept, cu privire la asta. Ştiţi cum e? Mă văd în faţa Mântuitorului, tânărul cel bogat: „De voieşti să fii desăvârşit, recapătă-ţi integritatea!” Citind capitolul ăsta, mi-a trecut prin faţa ochilor întreaga viaţă şi am văzut cu alţi ochi comportamentele parşive faţă de părinţi, sora mea, prieteni, colegi, cunoscuţi, necunoscuţi, faţă de mine însămi... până în prezent şi, Doamne... doare tare, tare! Pârâşul e în mine şi-mi arată că situaţiile în care am fost victimă (cazul meu, specific), n-a fost decât lenea mea de a-mi păstra integritatea. Îmi arată situaţiile în care mi-am apărat pielea într-un mod atât de pervers, uau! Nu, nu e judecată, e privire lucidă asupra propriei persoane. Felul cum le spun fetelor mele să facă o chestie, dar mă port exact în aşa fel încât să nu le reuşească... Felul cum îi zic ceva soțului meu, cum întorc vina asupra lui şi devin agresivă la cel mai mic semn că ar vrea să-mi atragă atenţia asupra a ceva... Ştiam de viclenia mea, ştiam că sunt subtilă (sau aşa îmi păream în ochii mei, dar cine ştie, era o chestie pe care o vedea toată lumea cu ochiul liber). Felul cum spun „treaba lui, n-are decât să sufere” în loc să-mi spun părerea - „de dragul liniştii”. Cum fac confuzie între situaţia de a accepta să fiu vulnerabilă expunând o opinie pe care apoi să accept că nu va fi primită... şi a nu spune din mândrie, pur şi simplu: cum să nu fie primit ceva ce spun EU?  Ştiţi, cum aţi spus acum cu O., să accept că ea ar putea face o alegere greşită, s-o primesc aşa în inima mea. Doamne, mi-am dat seama că într-adevăr, aşa fac eu, nu accept că celălalt, cel pe care-l iubesc eu, are libertatea de a face alegeri nepotrivite. Da, aşa e, eu pretind să fie corect, am pretenţia asta de la om şi de aia omul nu se simte liber în prezenţa mea, deşi eu mă laud că sunt atât de deschisă. Am vorbit cu ea şi m-am simţit atât de împăcată că mi-am făcut partea mea şi că-i „dau voie” să facă ce vrea, chiar şi să se ducă la vale... Am simţit că-i dau voie în inima mea să facă asta. Am mai simţit odată chestia asta, cu „datul voie”, când am citit Alice Miller. Atunci îmi dădusem seama că nu puteam accepta faptul că tatăl meu ar putea greşi. Ca şi copil, lucrul acesta era „imposibil” pentru mine. Mamă, mamă! Greu tare! Ştiţi, abia acum mi se pare că am ajuns la acel miez la care sunt provocată să fiu onestă cu adevărat, unde stau pe muchia de cuţit între „săraca de mine” (şi mi se pare că e atât de uşor să mă agresez şi nici măcar să nu-mi dau seama, pretinzând de la mine însămi să fiu onestă) şi comportamentul onest real faţă de mine şi ceilalţi. Până acum, când am fost pusă în situaţia faptului de a renunţa, întotdeauna parcă mai rămânea ceva acolo, întotdeauna parcă mai era loc. Adică parcă întotdeauna mai era şi un ”altul” care suferea mai tare, nu ştiu cum. Ei, acum am senzaţia că nu voi fi în stare să accept, să primesc să intru prin strâmtoarea asta. Doamne, ajută-mă!
Aici am ajuns.
Sărut mâna cu drag
Cr

Mulțumesc mult pentru mărturia ta! Avem nevoie să deslușim fiecare pas pe Cale pentru a ne ajuta unii pe alții. Acum, omul, greu mai alege să se nască și să crească duhovnicește prin ascultarea și tăierea voii lucrate în veacurile trecute. Acum el are nevoie să înțeleagă „de ce?”... Să slujim, așadar, această nevoie rugând pe Domnul s-o hrănească El, cu harul Său, cum Singur știe!
Da, Copila mea, ne e frică. Ne e frică să pierdem amărâtul nostru de confort psihic și fizic ținându-ne astfel „cu dinții” de suferința de care ne tot plângem și care, de nu s-ar milostivi Dumnezeu, s-ar transforma în acea scrâșnire a dinților care ne-ar mai rămâne după ce am refuza Darul Lui până în sfârșit! Ne e frică să nu pierdem ce avem și ce părem a fi refuzând să credem că tocmai aceste averi și păreri ne despart de Bucuria la care suntem chemați...
Dar ce minune că Dumnezeu a pus în noi durerea care ne strigă mereu și mereu pe Cale și nu ne lasă să ne ratăm devenirea!
Mult am îndrăgit eu durerea asta deșteptătoare! Atât de mult încât uneori mă și cutremur cât de „nemiloasă” pot fi cu cel ce o simte, dacă n-o tratează cu respectul și cinstirea cuvenite, încercând s-o astupe cu un nou „serial” din ciclul „Sărmanul de mine”... Am îndrăgit durerea și m-am făcut sluga ei, netrebnică, dar credincioasă și, iată, mă bucur că și ea m-a îndrăgit pe mine. Ea e glasul Domnului meu pe care Îl aud în orice dramă, tragedie, sau „telenovelă” care ajung până la mine prin ce-mi spuneți voi. E glasul care mă anunță că cineva stă să se nască în Duh și are nevoie de un alt-cineva pe Cale.
Și câtă bucurie trăiește inima mea când aud primele strigăte de plâns ale noilor născuți!
Da, este și durere. Da, vrăjmașul mă ispitește cu deznădejdea arătându-mi cât de mare e împotrivirea omului la Bucuria sfântă! Dar durerea vie a inimii mele e semnul unei nădejdi de dincolo de deznădejde. N-ar mai fi durere acolo dacă n-ar mai fi nimic de făcut. Atunci înțeleg că nu e timpul potrivit, sau nu sunt eu sluga potrivită, pentru cel ce se împotrivește și mă retrag încredințând lui Dumnezeu ce Îi aparține.
Mulțumesc mult că ești alături de mine pe acestă cale a slujirii și că ai primit să crești și să te desprinzi de „fusta mea”, chiar dacă nu ți-a fost ușor!
Cu drag mult, binecuvântare și recunoștință,
maica Siluana