Este greu pentru mine să iert greșelile pe care le fac în fiecare zi. Mai bine zis: din mândrie și din încăpățânare este greu pentru mine să accept starea mea de slăbiciune, de necunoștință, de neperfecțiune, de tendință spre a cădea în păcat. Urăsc sau mă împotrivesc la faptul că nu sunt ca El, că nu Îl iubesc mai mult, că nu iubesc oamenii mai mult, că nu mă iubesc pe mine mai mult. Este greu pentru mine să accept faptul că nu de la mine va veni mântuirea, ci de la El. Nu cu puterile mele o să pot să câștig Împărăția Cerurilor, ci cu voia Lui. Nu din voință o să pot câștiga iubirea Lui, pentru că El deja mi-a dat-o și mi-o dă în continuare! De fapt eu trebuie să învăț cum să primesc iubirea Lui, și nimic altceva. El nu mă va iubi mai mult dacă devin mai bună, pentru că El mă iubește cu perfecțiune acum, păcătoasă cum sunt. Și păcătoasă voi muri. Acest lucru este greu pentru mine de acceptat pentru că vreau să fiu mai bună, vreau să fiu și eu sfântă și perfectă ca El, dar niciodată nu o să fiu ca El, și cât de bună o să fiu va fi un dar de la El. De aia mândria este cea mai groaznică și periculoasă pentru că omul mândru zice: „Nu, nu de la Tine vreau mântuirea, ci de la mine. Nu vreau să mă faci Tu bun, vreau eu cu puterile mele și cu cunoștința mea să mă fac bun.” .Dar adevărul este că acest mod de gândire este orb, foarte, foarte orb, prost, nebun, pentru că noi ca oameni nu avem în puterile noastre nici în cunoștința noastră cum să ne mântuim. Numai de la El, numai de la El, și fără El nimic! Și așa mă rog, nu din inimă, dar măcar din cap, Doamne, Dumnezeul nostru, Iisus Hristos, iartă-mă, miluiește-mă și mânuiește-mă Tu pe mine, că numai Tu poți face acest lucru, și dezrădăcinează Tu această mândrie a mea.

A.