Trebuie să vedem tot ce ni se întâmplă, tot ce trăim, cu ochi duhovnicești...

Versiune tiparTrimite unui prieten

Blagosloviți, Maică!
Câteva gânduri la ceas de noapte…
Ce este viața noastră de aci… de când pășim în ea până la ieșire este o trecere, o pregătire către ceea ce va fi veșnicie…veșnicia pe care o dorește Domnul pentru toți, cea a Raiului. O dorește și ne pregătește pentru ea, pentru că avem toate datele și informațiile necesare, avem acces la cele de folos spre dobândirea veșniciei. Și cum spunea părintele Arsenie Papacioc: Cine știe că va fi veșnicie și nu ia măsuri, merită dus la casa de nebuni. Nu-i nimic mai scump de la Dumnezeu, dragii mei, ca timpul. Ne-a creat Dumnezeu singur numai pentru El. Și dacă ne lasă timp și ne prelungește timpul vieții noastre [o face] tot cu scopul ca să fim împreună. Nici un dar nu e mai mare de la Dumnezeu ca timpul pe care ni-l dă. Pentru că moartea nu vine să-i faci o cafea. Vine să te ia.
Și mă gândesc cât de mult timp irosim gândindu-ne aiurea la cele ale lumii acesteia, la cele trecătoare, la propria noastră persoană acum și aici și pierdem din vedere tocmai… veșnicia. Ne gândim prea mult la cele ce sunt deșertăciune, deși ca o umbră trece omul, dar în zadar se tulbură. Strânge comori și nu știe cui le adună pe ele… Din fericire există, încă, un spațiu unde îți poți aminti cine ești tu cu adevărat, ce e cu tine, există un spațiu în care mergi sau trăiești, după cum îți este rânduit de Sus, ca să furi din veșnicie, pentru că ea acolo deja s-a instalat, ca o pregustare. Este spațiul monahal. În această lume a secolului XXI este singura redută rămasă necucerită încă de forțele răului absolut… indiferent de cum arată ea, lumea monahală azi, cu bune și mai puțin bune, rămâne lume monahală, rămâne singura lume la care te poți raporta, singura lume dăruită în întregime lui Hristos. Nu poți să nu observi diferențe uriașe între cele două lumi… ca de la cer la pământ. Cum pot exista două lumi atât de diferite concomitent… pentru că așa cum afirma cineva, nu toți putem fi călugări… deși Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că Hristos dorește ca toți oamenii să fie călugări. Uneori mă întreb de ce atâta risipă, de ce atâta inconștientă și ignoranță? De ce atâtea întrebări? De ce ne complicăm viața în loc să o simplificăm? Cu siguranță că Domnul îngăduie această rătăcire a noastră… până când? Poate tot prin mila Lui, până când nu va fi prea târziu… poate că ne vom lua plata și noi cei din ceasul al 11-lea!
Și pentru că mi-au picat în mână cântări ale maicilor de la Mânăstirea Diaconești, tulburătoare cântări despre Sfinții Închisorilor, nu pot să nu mă gândesc că acum nici 50 de ani în urmă se murea pentru Hristos în închisori… era o vreme a muceniciei de sânge… Prea ușor am uitat noi cei de azi acele vremuri, sau poate unii nici nu le știu… dar e trist tot ce vezi în jur azi, e prea mare tristețea de pe chipurile oamenilor și privirea lor în gol… ceva se întâmplă cu noi ca neam și nu e bine...
Iertați că am scris acestea, sunt simple constatări, gânduri de trecător prin lumea asta mare și largă… poate pentru că dorul meu și tânjirea pentru lumea îngerilor în trup nu s-a stins… Știu că trebuie ca fiecare în dreptul lui să facă curat, dar nu poți să te faci că nu vezi ce e în jur cu aproapele tău și să nu te doară…
Cred cu tărie, și pe propria piele o spun, de am avea cu adevărat nădejde la Domnul și ne-am încredința cu totul Lui și tot efortul nostru de zi cu zi, de ceas cu ceas ar fi îndreptat pentru salvarea sufletelor noastre care sunt veșnice și nu a trupurilor muritoare, ar fi o șansă de revenire la viața cea adevărată. Mă rog și eu pentru această nădejde totală…
Spunea cineva așa de frumos: trebuie să vedem tot ce ni se întâmplă, tot ce trăim, cu ochi duhovnicești… E greu în lume, Maică, pentru că de mântuit mai sunt sase, dar de înduhovnicit... nu prea. Așa cred eu, dar cred că e un timp pentru toate.
Te-a căutat fața mea, Fața Ta, Doamne voi căuta. Să nu-Ți întorci fața Ta de la mine și să nu Te abați întru mânie de la robul Tău. Ajutorul meu fii, să nu mă lepezi pe mine și să nu mă lași, Dumnezeule, Mântuitorul meu... De s-ar ridica împotriva mea război, eu în El nădăjduiesc… Pe cel ce nădăjduiește în Domnul, mila îl va înconjura… Și în umbra aripilor Tale voi nădăjdui, până ce va trece fărădelegea… Mântui-va Domnul sufletele robilor Săi, și nu vor greși toți cei ce nădăjduiesc în El…
Și precum Psalmistul, îmi pun și eu întrebările: Gandit-am la zilele cele de demult și de anii cei veșnici mi-am adus aminte și cugetam, noaptea în inima mea gândeam și se frământa duhul meu zicând: Oare, în veci mă va lepăda Domnul și nu va mai binevoi în mine? Oare până în sfârșit mă va lipsi de mila Lui, din neam în neam? Oare va uita să Se milostivească Dumnezeu? Dar… există nădejde la mila Lui, căci Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu ești Dumnezeu Care faci minuni!… deși Multe sunt fărădelegile mele și nu sunt vrednic a căuta și a privi înălțimea cerului din pricina mulțimii nedreptăților mele.
Doamne, Maică, citind acești psalmi mă regăsesc cu totul, și strig și eu precum Proorocul și Împăratul David:
Iartă-mă, Doamne, iartă-mă și nu mă pierde în fărădelegile mele și nici nu mă osândi la întuneric sub pământ, căci Tu ești Dumnezeule, Dumnezeul celor ce se pocăiesc. Arată-Ți spre mine bunatatea Ta, mantuieste-ma pe mine nevrednicul, dupa mare mila Ta și Te voi preaslăvi în toate zilele vieții mele. Căci pe Tine Te slăvesc toate puterile cerești și a Ta este slava în vecii vecilor. Amin!
Iertați,
Maria

Am ales din minunatul tău mesaj un singur gând pe care aș dori să-l împărtășesc și cu prietenii noștri care ne citesc: trebuie să vedem tot ce ni se întâmplă, tot ce trăim, cu ochi duhovnicești...

Mai întâi aș vrea să înlocuim „trebuie” cu un alt cuvânt. Dacă „trebuie” înseamnă că am fost „dotați” atât cu „organul” capabil să facă asta, cât și cu puterea necesară. Și dacă așa stau lucrurile, înseamnă că nu avem libertatea să facem altfel și, fără libertate, nu poate exista privire duhovnicească. Când citesc acest cuvânt, sau îl aud, mă pot mobiliza să fac ce trebuie dar, mai devreme sau mai târziu, voi striga: „nu pot”! Și pentru că omului nu-i place deloc să se simtă și să se recunoască neputincios, va sfârși prin a spune fie „nu vreau”, fie „nu-mi place”, fie „dar asta și fac”! Întâlnim aici una din marile neputințe ale minții noastre și numai Dumnezeu ne poate vindeca de ea.

Să încercăm să înlocuim cuvântul „trebuie”, cu „suntem chemați”, „avem chemarea”, „avem porunca” (porunca dumnezeiască cuprinzând în ea și puterea de a fi împlinită). Atunci vom citi: avem porunca să vedem tot ce ni se întâmplă, tot ce trăim, cu ochi duhovnicești… Atunci, simțirea firescului „nu pot!” va declanșa în noi un la fel de firesc strigăt către Cel Ce ne poruncește: „ajută-mă”, „învață-mă”! Și așa va descoperi omul cât este de iubit și care este adevărata lui vocație! Pe aici putem pune început bun! Așa vom afla că avem organul necesar, numit duh și că puterea o primim de la Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Așa aflăm că avem nevoie de Duhul Sfânt și cum Îl putem dobândi și păstra. Așa aflăm gustul Bucuriei sfinte pe care ne-a adus-o Mântuitorul prin crucea Sa!

Da, e greu în lume să dobândești Duhul Sfânt și să trăiești toate ale tale cu El și în El. Dar lumea nu este realitatea socială de dincolo de zidurile unei mânăstiri, ci realitatea psihosomatică zidită în noi de realitatea socială în care ne-am născut și în care am crescut. Această lume o luăm cu noi și în mânăstire și, de nu ne vom lepăda de ea, va continua să ne manipuleze, chiar dacă în forme camuflate sau adaptate la niște reguli exterioare. De această lume avem nevoie să ne lepădăm, față de ea suntem chemați să murim, cu harul și știința pe care le primim în Biserică. Da, e mai ușor în mânăstire datorită posibilității de a trăi în primul rând pentru a primi harul prin Sfintele Taine și rugăciune. Dar acest har ne este dat ca să biruim omul vechi și să trăim cu Dumnezeu viața concretă, simplă și complexă, cu moșteniri și traume, cu greutăți și mângâieri, așa cum e ea în cotidian. Dumnezeu ne oferă harul Său ca să ne vindecăm și să ne înduhovnicim, adică să ne umplem de Duhul Sfânt. Numai așa vom putea privi duhovnicește. Privirea duhovnicească este consecința, nu cauza nevoinței de a ne lepăda de lumea din noi pentru a dobândi pe Domnul. Dar cine vrea să fie ucenic al Domnului este chematse lepede de sine (adică de tot ce a învățat să fie de la lume) și să-și ia crucea în fiecare zi. Cuvântul grecesc luare, spunea cineva, nu are sensul de prindere si purtare ca pe un obiect greu, ci de ridicare, de înălțare. Așa că noi, fiecare în parte, în mânăstire sau în lume, lepădând lumea suntem chemați și împuterniciți să ridicăm tot ce doare și rănește la rang de cruce, de ușă prin care intrăm în Bucuria lui Hristos Domnul! Nu mai suntem victime ale răului, martori vii ai libertății în Hristos. Să iei cu mâinile sufletului tău o durere și să o ridici în fața lui Dumnezeu dându-I slavă că e cu tine și în tine, înseamnă să o transformi în cruce prin care intri în Bucuria dăruită de Fiul Omului prin Crucea Sa! Altfel, vom deveni masochiști sau ne vom îmbăta cu voluptatea de a fi victime!

Când vom privi orice gest, cât de mărunt, ca pe o ocazie de a ne înduhovnici, făcându-L cu Dumnezeu și în fața Lui, și vom învăța să folosim această șansă, vom vedea și ne vom minuna, cât de ușor este să trăim imposibilul pe care ni-L cere Dumnezeu. E atât de ușor și de simplu! Doar să acceptăm că fără El nu putem face nimic. Nimic!

Să ne lepădăm de „trebuie să pot” ca să ne îmbrăcăm în miluiește-mă!, adică umple-mă de puterea Ta, de prezența Ta, de harul Tău! Lucrează Tu cu mine și în mine!

Cu dragoste și prețuire,

Maica Siluana

Donează pentru construcția Mănăstirii și a Centrului

Donează o singură dată

Donează lunar