Maică, viața mea e o nulitate și eu sunt o ratată de câțiva ani buni, de când am ieșit din mănăstirea unde am fost soră pentru puțin timp. La mănăstire nu am putut rezista, iar după ce am ieșit, am început să rătăcesc aiurea căutându-mi rostul pe lume. Nu l- am găsit. Mi-am pierdut speranța că îl voi găsi vreodată. Acum duhovnicul mi-a spus că nu mă va primi nimeni la mănăstire dacă sufăr de boli psihice, fie ele și ușoare, depresii și altele. Deci la mănăstire nu fac față, în lume nu fac față... unde o să fac față? Când mă întâlnesc pe stradă cu măicuțe mai întâi mă bucur, dar apoi mă întristez și nu ies din starea asta până a doua zi, ce să fac? Deși știu că îmi fac rău, totuși mereu mă îndrept către mănăstiri de maici, îmi lasă un gust amar, mi-e frică, că într-o zi voi ajunge să urăsc măicuțele și nu vreau să ajung acolo. Simt asta din cauza invidiei sau de ce?
Știu că Mântuitorul este Calea, dar eu mă simt atât de rătăcită și singură, nu-mi găsesc rostul pe lume. O soră m-a învățat să- l întreb pe Mântuitorul ce vrea de la mine, cred că și sfinția voastră Îl întrebați adesea. Nu-mi spune nimic, e o tăcere și o liniște abisală. Așa trebuie să devin și eu? Liniștită și tăcută? Am impresia că trăiesc cu capul sub apă și numai când sunt în biserică sau mă rog încep să respir și să scot capul din apă. Uneori îmi spun că m-am ratat de când am fost la mănăstire, alteori cred că abia atunci începusem și eu să trăiesc.
În lume îmi lipsește mănăstirea, iar în mănăstire nu rezist, sunt complet blazată și debusolată, rătăcită și ratată. Ce să fac? Ce să mai gândesc? Cum să mă mai rog?
Dați-mi și mie o mică speranță.
Iertați-mă,
Un suflet rătăcit și ratat.