Sunt eu, embrionul!

Fostul meu prieten a ales să se însoare de curând cu… altcineva. Normal! Începe să devină un soi de “povestea vieții mele”. Și de obicei “concurentele” mele sunt fie munca, fie frica de angajament, fie nefericirea, fie o alta de obicei mai… prostuță să-i zicem, eventual mai nașpa cu totul și asta pare să fie atât de comun încât nici nu mai îți vine să te enervezi… eventual să râzi, da… Sau să lăcrimezi când citești povestea uriașului îndrăgostit de cineva “mai mic” ca el. Încerc să verbalizez prin apropierea mea despre cum mă simt referitor la “poveste” și mi se taie în diverse forme “avântul”. “Avântul” ăsta e în parte negativ: simt că o urăsc pe fata aia, îmi vine să o zgârii și așa mai departe… și “nu e creștinește”, și “nu mă ajută pe mine cu nimic” și “haide, mă, nu mai fii așa rea cu ea!” și “vai, săraca, ce soartă va avea!” etc. etc. Îmi vine să urlu și n-o fac (eu nu urlu de obicei). Mă las mușcată de revoltă un pic și le zic că e vorba despre mine în propoziție și nu despre creștinism, și nu despre moralitate și etică ci despre MINE, pe MINE mă puteți auzi??? etc. etc. fără nici un sens. Dar mă apuc și vorbesc cu Doamne. Da, Doamne, așa e! Turbez de furie, nu îmi vine nici binecuvântare să cer pentru ea… Pe nesimțite ajungem înapoi în timp.
E zgomot surd, e agitație, e tulburare și panică, anxietate, neputință... Ah! Despre mine e vorba! Aoleu! Așa multe probleme aduc?? Dar… mă iertați, știți, eu… nu știu nimic… m-am întâmplat…Îmi cer scuze! Nu am vrut!... Nici nu știu ce e cu mine! Mi-e frică, mă simt vulnerabil… sunt eu, embrionul!… Metoda calendarului?! Avorturile nu sunt permise?! Frica de Dumnezeu?!... Oameni buni, nu știu despre ce vorbiți… eu… îmi cer scuze că v-am adus atâta tulburare. Aș plânge dar nu am cum… Îmi pare atât de rău! Nici nu știți ce rău îmi pare!...
M-am născut pe un un ton plat. E frumos totuși aici. Hai că, uite, parcă vă bucurați și voi. Mai ales tu, tată, te joci atât de mult și frumos cu mine. Mda, nu mi s-a șters suspiciunea din privire: știu că m-am născut dintr-o eroare de calcul. Deci… existența mea e ilicită. Fericirea mea trebuie că e la fel... Mama, tu… observ că ești depresia întruchipată și atât de absentă… Dar lasă că atunci când mă voi face mare am s-o trăiesc eu pentru tine și așa poate că nu vei mai fi atât de departe de mine. Da, tata, și neputința ta, și resentimentele tale și visul rupt… stați să mă fac mare și le „rezolv” eu. Într-un fel trebuie să îmi justific și eu rațiunea pentru care m-am născut totuși și în pofida calculelor voastre.
…Stați, nu dați! Știu că nu aveam voie să fiu aici! Îmi cer scuze! Uite, gata, mă duc în colțul meu, iau o jucărie, o carte, ceva, și sunt cuminte! Oare pot să consider că un colț am și eu?... vă rog doar să nu mai dați!
..Da, așa e! Se întâmpla să încep să fiu frumoasă, deșteaptă, harnică, ascultătoare! Îmi cer scuze! Probabil e… bonusul la existența mea ilicită! Eu… nu am vrut!
…Da… e normal ca tata să se uite la reușitele copiilor altora… eu, după cum spuneam, sunt din greșeală aici! Dar totuși! E atât de evident că tata „alege” spre admirație copii cu mai puține calități decât mine! Pe ale mele nu le vede niciodată, nu îmi spune nici o dată un cuvânt de apreciere, de încurajare… Asta mă revoltă de-a dreptul! E atât de evident inegală comparația!!! Și nu e drept!!! Ah, au, stai, doare, nu mai da! Da… de fapt, eu sunt aici din greșeală și nu am nici un drept! Mă duc… mă duc la mine în colț… Profii ăștia mă laudă… Aaa, ei încă nu știu că eu nu am nici un drept! Dar vor afla! Vor afla că nu sunt altceva decât… ceva căzut printr-o crăpătură de sistem. Sunt o fraudă în sine! Nu, n-am copiat dar sunt eu o fraudă… Nu înțelegeți. Mă rog, asta e! Da… nici eu nu înțeleg de ce ceva ilicit ca mine care nici măcar nu trebuia să fie aici are niște calități… trebuie că tot din greșeală… o fi fost reculul, ceva care se poate explica fizic… Cum adică vrei să te însori cu mine?! Aoleu! Altul bolnav! Am ieșit un accident atât de reușit încât să îi păcălesc pe atât de mulți??? E oribil! Mă simt groaznic și oribil! Dragilor eu sunt o eroare, o fraudă, nu sunt reală, eu m-am întâmplat din greșeală! Îmi cer mii de scuze că v-am indus în eroare… eu… eu nu am vrut! Pur și simplu m-am întâmplat! Ah! Invidie? Ei, răsuflu ușurată! Ăștia care îmi fac răutăți cu invidie, măcar se explică! Ei văd nedreptatea că eu o cvasi-fantomă, o eroare de calcul, să am vreun laur cât de mic, o calitate cât de minusculă care lor le lipsește, o caracteristică pe care n-o au dar jinduiesc la ea (cum ar fi… până și sânii…mda!)! Ia uite, ăștialalți de îmi „dau în cap” când vreau să realizez ceva, iarăși e explicabil! Ei s-au născut poate nu dintr-o eroare de calcul ca mine și atunci ei au dreptul să aibă ceea ce eu am din greșeală, sau să realizeze ceea ce eu câteodată reușesc fără să mă chinui… Majoritatea apropiaților mei dețin proprietăți și alte alea, eu sunt cea mai săracă dintre ei dar cu toate astea parcă tot nu suportă ca eu să am nici cel mai mic fleac. Da, și mă doare! Mă doare rău și de fiecare data! Mă doare pentru că ei îmi amintesc despre faptul că m-am născut nealeasă…doar m-am întâmplat… Și nu am nici un drept, nu merit nimic din ce sunt, nu merit să fiu fericită, să fiu iubită… și îmi doresc dar nu, eu nu am nici un drept! Și ar fi chiar culmea ca accidentul să mai aibe și vreun pui de succes măsurabil socialmente… cum să merit dacă eu sunt doar un accident?!!
Nu m-a vrut nimeni…!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
Nașterea mea a fost mai degrabă tolerată din lipsă de soluții acceptabile… Sunt nimic altceva decât un accident tolerat!!! Cum să mai ridic ochii că aș vrea ceva?… Bine cel puțin că nu m-au ucis! Chiar dacă prin gardul vieții numai, mă pot și eu bucura neștiută de minunile de pe aici dacă tot trec prin zonă… Cel puțin! Acest „cel puțin” prezent atât de frecvent în discursul meu de toate zilele alături de acel „scuze” frecvent de la orice pas…
Mda… normal că acum, mama și tata, vă dați peste cap, vai de mine, cât de mult mă iubiți voi! Pai… nu prea aveți încotro! Alegerea voastră de a mă iubi trebuie că e la fel de neliberă ca și pseudo-alegerea voastră ca eu să mă nasc.
…Alegeri libere la voi am văzut prea puțin! Scuze pentru cinism, dar asta e! Hai să trecem peste dramatizări gratuite: câți bani vă trebuie? Ce mai pot să rezolv?… Cum adică sunt promovată? Stai, nu se poate! Domnule șef eu… știți, din întâmplare... Na, că m-a numit! Ce mi-a pus mie în cârcă treaba asta și mă tulbură pe mine din statul meu la colț?!! Mă irită foarte tare! Acum dacă eu am ieșit din colțul meu va trebui să stau să primesc loviturile!... Hopa! Dar tu cine ești! Nu, nu cred că pe mine mă vrei. Știi, eu sunt o eroare…Cum adică știi? Și mă mai vrei așa?!! A… bine…. Cum adică te-ai răzgândit?!!... Când ai apucat s-o faci!?!? E primul om pe care l-am întâlnit și știind cine sunt totuși m-a ales! Nu pot să renunț la el. Cum adică te însori cu una mai nașpa?? Ești nebun!… Nu, nu are nici un rost… nimic nu are nici un rost. Eu de fapt m-am întâmplat dintr-o eroare de calcul, sunt un rezultat ilicit, nu am nici un drept aici și oricum… sunt în trecere. M-am străduit enorm să fiu „mai…” și „mai…” și „mai...” însă am început să obosesc iar speranța mută că existența mea va deveni una de la tolerată la dorită a sucombat. Mă scuzați că v-am răpit din timpul vostru la care eu, bineînțeles, nu aveam nici un drept!
Da, Maică! Cam așa arată „firul” asta!... I-am dat nuanțe de cinism și umor negru ca să îl pot urmări până la capăt și să nu cumva să mă opresc de durere. Vorbe nu prea mai am. Și nici nu mă mai duce acum capul și inima la vreo „soluție”… M-am născut din greșeală din doi părinți neputincioși în fața „accidentului”… și toate astea nu se mai pot schimba!... Nu m-au ales să mă nasc… probabil nu au ales nici să mă iubească, ci mai degrabă m-am infiltrat ( „ilicit”! ) în sufletele lor de-a lungul timpului. Asta e experiența mea din perspectiva „firului” de mai sus… Și acum că o văd, încep să mă întreb oare cum arată de fapt experiența că ai fost ales, că cineva a ales liber să te iubească… ci nu pentru că o gură în plus la masă nu se simțea.
…Mă mușcă iar cinismul: oare care or fi fost discuțiile de atunci: „ - Cred că sunt însărcinată! - Cum?!.. Păi tu nu ai calculat?!… - Ce s-a întâmplat?… Într-o căsnicie se mai nasc și copii sau voi nu știați?… - Ce s-a întâmplat cu fata?... Aha! Și? Îl face?”
…Da, bunicule! L-a făcut…
A trecut o noapte. Mă simt de parcă am rămas cu „descoperirea” în brațe și acum… ce? Am vorbit cu mama și în timpul discuției am priceput că mă simt vinovată că am gândit așa ieri și în același timp știu că nu ar trebui. Am mai înțeles că în parte fac și eu la fel cu mine, sau tind să fac ce fac și alții cu mine. (Și spuneți-mi dacă eu văd asta doar pentru că asta e culoarea ochilor mei!) Am observat că atunci când am altă pornire decât cei din jur, adică o pornire doar a mea de fapt, cei din jur într-o formă sau alta o ucid sau încearcă. Ești furios? Nu îți pot permite să fii furios! Te exprimi care-cumva într-un limbaj neconvențional? Câtă lipsă de educație, inadaptare! Ești „rău și egoist”? Nu se face! Consideri că musulmanii se vor mântui și ei! Ești fundamentalist! Consideri că în spațiul românesc dăinuiesc valori? Ești naționalist! Îți înțelegi proaspătul șef că a devenit autoritar peste noapte? Ești ipocrit! (Etichetările!) Ai altă părere decât în acord cu mine? Nu-i bine! Părerea ta e greșită! Aaa, ești vesel și optimist când nouă ni se pare că e tragic? Fii te rog serios și stresat pentru că doar așa se poate rezolva problema. Și se pare că aproape la nivel național ne este drept supapă bășcălia. Nu umorul. Când „la modă” este să importăm fără discernământ false probleme pentru noi, când ne angajăm în luptele mascate în misiuni ale altora, când ne chinuim să votăm o lege care nu ne trebuie și așa mai departe, tu te-ai trezit (ai îndrăznit să te trezești!) să fii contra?? Ai altă părere deci ești contra… pentru că eu mă pun contra ta! SIMȚI altfel decât mine, iar nu-i bine. Pai eu mă spariu dacă nu re-cunosc ce simți tu sau e ceva ce eu mă chinui să neg pentru că nu sunt capabil să… administrez durerea și monstruleții care mi-ar ieși de acolo. Și dacă nu te conving că ai problema mea, că o poți rezolva pe a ta doar după cum știu eu, atunci eu ce mă fac? Chiar ești orb și nu vezi că poziția mea e reușită sigură și maximum de confort?!! Infernale mi se par să le zicem tehnicile cu care dau să ucidă pornirile astea: manipularea în multiple infernale subtile forme (inclusiv așa zisa comunicare asertivă este pervertită într-o formă de manipulare), raționalizarea (eventual de tip „academic”) – asta e de-a dreptul ucigătoare, judecata (cu etichete cu tot) și mila (nu compasiunea, ci mila cea din aroganță), ajutorul și „salvarea”, (dominarea prin) victimizare(a); dacă îi aduci în prag de criză a pierderii controlului în comunicare ajung și la atacuri bazate preponderent pe proiecții. Și dacă e vorba despre apropiați și chestiuni personale, și dacă e vorba despre idei. Câtă frică, cât atașament de control! Agresivitatea din subteranele și subliminalul cotidianului cred că se poate circumscrie simplu în: dacă tu ești, simți, faci altfel decât mine, atunci eu sunt în pericol deci trebuie să te împiedic! Am devenit alergică la toată povestea asta! Oare de? Pentru că și eu fac cu mine ce îmi fac alții și nu îmi place oglinda? Pentru că atât de mult îmi doresc acceptarea dar în același timp nu pot spune „sunt ca tine, accepta-mă!”? Și… cât de diferiți suntem de fapt?! Nu am nici o soluție, nici o atitudine matură de răspuns la așa ceva însă știu că nu le mai suport. Așa cum mi-a dat târcoale vinovăția în discuție cu mama pentru ce am „scos” despre accidentul care m-am întâmplat, așa mă simt până la neputincioasă când mă întâlnesc cu ego-urile speriate ale unora și inclusiv cu al meu. Probabil că ei simt că eu sunt cea care îi ucid. Așa cum și în mine uneori se duce o luptă… între a supraviețui și a trăi.
…E neplăcut să stai la masă doar cu oameni speriați în adâncul lor dar aroganți! E o minune să întâlnești oameni care iubesc în adâncul lor și nesperiați!... Lui Dumnezeu nu îi este frică de ce gândesc eu, nu încearcă prin tertipuri academice să mă convingă de contrariul la ceea ce gândesc sau chiar la ceea ce simt (am început să mă înfurii nespus la ultima). Până acum cred că am priceput că singurul lucru de care vrea să mă asigure este că e lângă mine și mă iubește.
…Lui trebuie că nu Îi e frică de moarte chiar și când noi Îl ucidem.
Am mai înțeles că nu am nici o pornire negativă, distructivă spre părinții mei… poate că mi-am întors-o spre mine însămi cu mult timp în urmă! Cam asta cred că se poate întâmpla cu cineva care s-a născut… fără spațiu pe lume, că un musafir nechemat la un eveniment cu locuri fixe... Of, măicuța mea! Ce fac acum cu „viermele” ăsta de mă rodea la „rădăcină”? Înțelegi înainte să poți înțelege (și nici nu pot descrie cum), înțelegi că… nu ai nici un drept de a te afla „aici”. Continui să îți extinzi lista până la absurd în care să notezi la câte altele nu ai dreptul. Ai migălit cu perseverență și supunere printre răbufniri rare de revoltă minunăție de lisă. E oribilă! Vă puteți da seama până unde poate ajunge absurditatea? Nu am dreptul să... fiu fericit, să fiu iubit, să mă îmbolnăvesc, să fiu obosit, să îmi fie frică, să mă înfurii, să îmi doresc, să greșesc… SĂ EXIST!
Maica eu îmi scriu lista întreagă pe hârtia minții și a sufletului și… o dau lui Doamne-Doamne… nu?... Iar despre schema mea de top cu imposibilitatea de a fi iubit… minții mele îi pare de „nerezolvat”: o condiție preliminară ca să fiu iubită pentru mine era să fiu aleasă… sau nu pot fi iubită cu adevărat prin nealegere…Gata, stop! Frizez ruminarea!... Îmi asum ca adevărat cum am venit pe lume, lista cu ne-drepturi, bubele toate și cele pe care încă nu le-am atins… De restul, mai văd eu! Și nu sunt singură! El e mereu aici.
NN

Copila mea dragă,
Cât de cumplită ar fi viața noastră dacă am fi doar copii ai oamenilor, ai părinților noștri după trup! Cât de triști sunt oamenii care n-au primit Vestea că suntem fii ai Tatălui Ceresc, Dumnezeu!
Dacă asta ar fi o minciună, n-ar mai trebui să trăim nici o clipă din momentul în care am crede în ea. Dar avem datoria să verificăm!
Să verificați copii! Să verificați, oameni buni!
Să verificați adevărul acestei revelații: Dumnezeu este Tatăl nostru Ceresc și ne iubește. Tot ce ne doare nu e pedeapsa Lui, ci simțirea firească a lipsei de iubire pe care numai El ne-o poate oferi și fără de care nu putem iubi pe nimeni.