Măicuță dragă,

Altfel era gândit mesajul meu pentru dumneavoastră: impresii despre cursul pe care ni l-ați ținut la Centru, descoperiri personale care mi se păreau extraordinare, impresii despre sesiunea a opta din ”Seminarul iertării” și stări impresionante pe care le-am trăit eu, cea pe care n-o impresionează mai nimic. Dar acum nu mai vreau decât să-i mulțumesc lui Cristian pentru SF-ul (să n-o luați ca exprimare negativă, dimpotrivă) pe care mi l-a împărtășit și mie iar dumneavoastră pentru faptul că l-ați publicat. SF-ul lui e exact ”secretul” despre care v-am povestit chiar prin primele mail-uri, secret pe care eram sigură că sunt oameni care îl cunosc/trăiesc și-mi era ciudă că-l țin doar
pentru ei sau îl spun în pilde și nouă ne servesc povești și mai ales sfaturi pe
care ne e teribil de greu să le punem în practică fiindcă, netrăind ce au trăit ei, nu avem puterea să le ducem până la capăt, obosim și cădem.
Aș vrea să înțelegeți ce spun acum fiindcă vorbesc despre ceva ce am trăit eu (nu de prin cărți sau închipuiri de-ale mele) și care m-a lovit foarte tare! Sfârșită de puteri, am ajuns la reiki fiindcă acolo vorbeau despre o energie pe care o dai celorlalți și care nu e de la tine, astfel încât poți să tot dai
altora  fără să obosești. Eu tot dădeam și rămâneam plină de rău, de oboseală, de ranchiună, fiindcă nu aveam un fundament sănătos.
Da, am murit de invidie citind experiența lui Cristian așa cum aș muri de invidie de câte ori vreun pustnic s-ar coborî să-mi spună minunile pe care el le-a trăit, dar tot m-am bucurat și m-aș bucura să le aud.
Și să știu că crăp de ciudă, vreau să cunosc adevărul așa cum e el, nu cizelat pentru ”urechile mele”. Da, indiferent care e adevărul, e mai bun decât cea mai frumos ambalată minciună. Vreau să văd, să aud, să simt, că dacă eu nu pot, sigur Dumnezeu poate să mă ajute. Nu mai pot să cred ce nu văd.
Pot doar să cred că voi vedea cândva. Nici nu-mi doresc altceva decât să trăiesc o experiență ca cea pe care a trăit-o Cristian. Nu mă tem că n-o să reușesc fiindcă oricum altă alternativă nu am, altceva nu mă interesează.
Când am fost la dumneavoastră neinvitată, nu puteam nicicum să mă justific și tot vă repetam că am venit ”să vă văd și să vă aud”. De fapt, nu aveam altă justificare, mie îmi trebuie să văd și să aud.
Aș fi vrut atunci să mă pot transforma într-o furnică, să stau într-un colț de cameră, să vă văd și să vă aud fără să-mi simțiți prezența, fără să vă deranjez. L-am rugat pe Dumnezeu să vă spună cumva că n-am venit la dumneavoastră să-mi descarc sacul cu frustrări.
M-am amărât eu puțin atunci, dar bucuria pe care am simțit-o văzându-vă a fost mult mai mare.
M-am întrebat: ”Îți pare rău că te-ai dus? Știind ce urmează, te-ai mai duce?” Și am simțit că m-aș mai duce și weekend-ul viitor și următorul și următorul...
Acuma să nu vă speriați, că nu vin :)).
M-a necăjit multă vreme faptul că nu mă știu deloc exprima, că scot cu cleștele
din mine câte ceva și că n-o să poată înțelege nimeni ce vreau să spun, dar acuma am încredere că Dumnezeu vă trimite către cea/cel cu care vorbesc exact ce nu pot eu să exprim.
Vă mulțumesc Măicuță!

        Cu drag,
C D