Soțul meu crede că e suficient să merg eu la Biserică. El a auzit că e de ajuns să mă rog eu pentru el. Pe mine mă doare. Mă doare să văd locul lui gol în Biserică. Eu îl iau în inima mea, în rugăciunea mea. Sărut verigheta asta cu durere și Îi spun la Doamne că ne-a făcut un trup și dacă eu sunt acolo înseamnă că e și soțul meu acolo... dar mintea mea nu înțelege asta.
Dar Doamne mă ajută mult și amănunțit! Știți ce frumos e când mă mai trezesc vrând să reacționez cu furie și îmi „pun frână”! Întreaga situație ia o altă turnură. Până și nervii lui se potolesc brusc, văzând că nu mai intrăm pe drumul cunoscut și că nu mai dau cu parul pentru lucruri prea puțin importante. Deși eu tot sunt tristă pentru că nu înțeleg încă cum mă iubește. E un mod ciudat pentru mine de a iubi. Dar să știți că îl cred... nu știu de ce, dar îl cred. Poate pentru cum mă ia în brațe uneori, când mă supăr... parcă ar vrea să îmi panseze rănile cu îmbrățișarea lui. Poate pentru faptul că deși mă critică, că merg prea des la Biserică vine și mă mângâie pe cap când îmi fac rugăciunea, sau mă sărută pe frunte sau pe creștet. Poate pentru că am început să îi aud gândul care Îl cheamă pe Doamne... un gând pe care știu că îl respinge dar pe care uneori mă lasă să îl întrezăresc în privirea lui, în tăcerea lui, în dragul lui de mine când mă gândesc la Doamne...
CV