Nu că-i minunat?

Versiune tiparTrimite unui prieten

Mesajul E nevoie să fiu credincioasă... a stârnit în mine ceva incredibil... minunat mesajul în sine, absolut minunat (ca să nu mai zic de răspuns)... și pur și simplu nu voiam decât să plâng și să fiu cu Domnul atunci când am citit... minunat mesajul... Doamne... pur și simplu te duce într-un loc din tine în care nu vrei decât să fii tu, cel care ești (vorbesc de mine personal acum), să fii tu, să fii liber și să fii doar cu Domnul... să fii acolo și să nu mai pleci niciodată... Liber... cuvântul ăsta nu e un simplu cuvânt... adică pe acolo e intrare în toată bucuria posibilă. Fraza aia: Bine, și dacă voi fi părăsită, dacă greșesc, dacă totul se va dărâma dintr-o greșeală, dintr-o iluzie, ce va fi?, mi se pare senzațională... mi se pare că spune totul, ca și fraza: am simțit o eliberare așa că Domnul nu mă va părăsi niciodată, că El mă iubește necondiționat, deci chiar am simțit asta, chiar am trăit asta. Că orice am face noi, oamenii, El e cu noi. Asta e... asta e să fii liber cu Domnul... Am simțit și eu asta de câteva ori și chiar pe aici e drumul, așa mi se pare mie...
Stăteam atunci în seara aia și nu voiam altceva, conștientă că sunt nimic, și că nu vreau altceva decât să fie El, că orice ar fi, dacă e în afara Lui, nu e de fapt, și că eu nu vreau nimic altceva, sau nimic care să nu Îl includă... Și că aș putea sta așa oricât...
Asta venea și după o zi în care m-am împărtășit cu dor de El... nu mă împărtășisem de mai mult de o săptămână, și abia așteptam să mă împărtășesc. Era ca înainte, acum câțiva ani, când am început să merg la biserică, mă împărtășeam destul de rar, cam o dată pe lună... și la restul Liturghiilor stăteam așa și voiam... dar nu știam că se poate... și îmi era ciudă că nu se poate mai des, deși nu îmi zisese nimeni că nu se poate, chiar mă gândeam că mă împărtășesc prea des, dar mă gândeam așa din cauza oamenilor, că m-ar judeca dacă m-ar vedea mai des, nu că eu nu aș fi vrut... Și ce bucurie că acum „se poate” mult mai des... Și în ziua aia știam, sau eram cumva pregătită să mi se întâmple ceva... nu știu ce, era doar o stare care era de... așteptare cumva... dar nu m-am grăbit să aflu ce e cu ea, ce vrea de la mine, am lăsat-o pur și simplu să fie... și spre seară am citit mesajul și a urmat starea aia de mare bucurie... Îmi zicea cineva drag că a auzit la o predică pe părintele zicând că atunci când ne împărtășim, ceilalți care vin în contact cu noi automat „se ciocnesc” de Hristos Care e în noi... și, deși e logic să fie așa, atunci (și de atunci) mă gândesc mereu când mă împărtășesc, că, indiferent de ce fac eu, ceilalți azi-ul acela se ciocnesc de El din noi... și atunci, alaltăieri, când am citit mesajul, poate și pentru că mă împărtășisem și El era acolo, nu știu, a avut loc acea interacțiune cumva, între mine și mine cu El de data asta... și a fost foarte bine așa...
Da, eul meu vechi încă se zbate tare, tare, tare, și încă face ce îi place și cum îi place, încă „știe el cum e mai bine”... și o știi el asta, dar acum nu mă mai interesează binele lui... deși apelez la el uneori... Nu că-i minunat? Pentru mine este...
St.

Este minunat! E strâmtă Calea, dar merită!
Cu drag și recunoștință pentru hărnicie și ascultare,
Maica Siluana

Donează pentru construcția Mănăstirii și a Centrului

Donează o singură dată

Donează lunar