Deşi mă simţeam nevrednică de frumuseţea Liturghiei, m-am umplut de o bucurie incredibilă

Versiune tiparTrimite unui prieten

Măicuța mea!
Am tot recitit acum nu atât ce mi-ați răspuns cât ce am scris eu. V-am citit răspunsurile și nu înțelegeam cui îi răspundeți acolo. Și citind la început mă întrebam dacă am scris eu, dacă am trăit eu sau am inventat tot ce am scris acolo. Dar acum am înțeles... tot ce a urmat după...
Măicuță, a fost oribilă ultima perioadă, oribilă... și nu înțelegeam de ce... nu știam ce am făcut, cu ce am greșit așa tare! Măicuță, Doamne mi-a fost mereu aproape... dar mie îmi șopteau gânduri cum că Doamne e rău, cum că e misogin, cum că e un Judecător aspru și nedrept și mi-era frică până să citesc și Sfânta Scriptură pentru că tot asta înțelegeam și de acolo (nici nu pot pune toate în cuvinte, nici nu mi le amintesc pe toate). Și m-a bruiat tare... Dumnezeul pe care Îl iubeam eu dispăruse. M-am hrănit cu câteva lacrimi care m-au mângâiat și m-au ținut lângă Doamne și cu spovedaniile... Măicuță, e incredibil cum lucrează Domnul prin duhovnici... incredibil cum vorbești de una și ți se răspunde de alta și se luminează totul! Dar nu știu de ce mă mai mir... pe acolo a intrat Doamne în viața mea! Venea, mă mângâia și îmi spunea că mai multe nu îmi dă până nu Îi spun toate și în Taina așa minunată! Și m-am dus să văd dacă se ține de cuvânt.... și S-a ținut!!!! Ce dor de sfințenie m-a pălit după, ce dor de Biserică, ce drag de sfinți, ce minunare continuă în fața bunătății Lui!!!
Știți, în toată perioada asta m-am gândit la Iov... îmi șopteau gânduri cum că Dumnezeu nu mă iubește, că e scârbit de mine, că abia așteaptă să se bucure de suferința mea în iad... și mă gândeam la Iov și continuam să mă rog Dumnezeului meu cu puțina mea dragoste pe care nu mai înțelegeam de ce a sădit-o în mine dar care nu-mi lăsa revolta să se transforme în război și în ruptură. De atâtea ori I-am spus cu ciudă că poate să mă urască dacă vrea dar fără El eu nu pot trăi și că e vina Lui că m-a făcut așa și nu plec de lângă El. Doamne, ce haos! Slavă Domnului pentru toate!
Acum... să spun că sunt bine e prea mult. Dar simt iar dragostea Domnului.
Am fost miercuri la Liturghie. M-am speriat inițial când l-am văzut pe IPS acolo... voiam să plec... nu știu... credeam că mă va da afară că nu corespund cerințelor... dar m-am încăpățânat și am stat... și deși mă simțeam nevrednică de frumusețea Liturghiei, de prezența lui Hristos și a oamenilor de acolo, de prezența îngerilor, care știam că sunt acolo cu noi, m-am umplut de o bucurie incredibilă. Și mă uitam la Doamne și îi spuneam că nu pușcă ce simt eu cu gândurile pe care le crezusem până atunci... și a râs de mine și eu am râs de mine și m-am întors acasă bucuroasă și plină, mirându-mă iarăși că IPS în loc să mă dea afară m-a binecuvântat.

Cu Liturghia iertării... Măicuță, așa cum scrie acolo la Seminar nu am făcut-o că... nu știu... nu tot timpul durerea vine când am eu timp de rugăciune... dar oarecum să știți că așa... la viteză mare când mă întâlnesc cu ce doare pun totul în fața Domnului, i le dau Lui pe toate, oooo, cum i le trântesc pe toate în brațe... nu știu... nu e ușor că sunt expertă în a bodogăni aiurea în gând, dar bodogăneala asta a mea mă obosește acum... parcă îmi leg un bolovan de picior și nu mai pot zbura. Și atunci mă uit cu durere la Doamne și îi spun că iar m-am împiedicat, că m-am agățat și nu mai pot zbura și are El grijă. Mi-e frică de pretențiile pe care le am. Mi-e frică, că în adâncul sufletului îl iubesc pe Dumnezeu doar când mi-e bine... și mă aștept să facă mereu să fie bine... hmmm.... năzdrăvan gând... credeam că Îl iubim pe Dumnezeu doar când ne e rău nu când ne e bine...
Doamne ajută, Măicuța mea!
Cu dor și bucurie,
C-V

Asta e lupta, și e strâmtă Calea! Dar nici nu mai putem să ne întoarcem pe calea cea largă lipsită de bucuria care ne umple viața de sens.

Doamne, pentru rugăciunile Sfântului Siluan, dă tuturor oamenilor să guste din bucuria Ta!

Da, Copila mea, suntem mici, nevrednici și neputincioși! Dar ce minune că vedem asta! Numai Domnul, cu mila Lui iubitoare, a putut să ne deschidă ochii și ne dea puterea să nu mai fugim la vederea acestei realități în văgăunele dependențelor și consumului de surogate de viață, scornite de mintea răzvrătită și căzută din har!
E greu? Suferim? Dar, oare, pe calea cea largă e cineva care nu suferă? E goana după plăcere mai puțin dureroasă? Reușesc oare, revolta, plăcerea, satisfacția, slava de la oameni sau victimizarea să ne scape de suferință? Mărturiile tale, ale voastre ale tuturor, ne dovedesc contrariul. Atunci, de ce ține această suferință atâția oameni captivi? Pentru că trăim după schemele automate ale păcatului și nu îndrăznim să ne folosim mintea și inima. Cine se îndură să se oprească din goana somnambulică după un „remediu” care ne-ar face imuni la durere, se trezește din coșmar și începe să-și trăiască viața așa cum este. Și viața noastră, aici, este durere vie și dor nestins de bucurie, de fericire. Trăirea conștientă și fără împotrivire a acestui conținut al vieții pune început coborârii minții în inimă. Mintea coboară acolo unde e durerea și dorul ca să le dea lumina și glasul ei. Așa, inima se vede pe sine împietrită „sub lespedea grea a împotrivirii” (cum spunea o voce mult dragă mie) și începe să audă Vocea Celui ce este Viața noastră adevărată. Așa se naște rugăciunea, acest glas de taină al minții unite cu inima. Orice rugăciune este o cântare a inimii însetate de Viața Care este Dumnezeu. Doar că avem nevoie de multă străduință că să fim atenți la glasul ei și la prezența Celui ce o ascultă. Asceza nu e altceva decât silirea urechii să audă și a ochiului să vadă durerea inimii rănite de păcat și ignoranță.
Nu te rușina, Copila mea, că -L iubești pe Dumnezeu „ca să-ți fie bine” pentru că acesta e chiar „conținutul” iubirii Lui: binele nostru. Avem a ne rușina doar că nu știm încă ce e bine pentru noi și încă mai confundăm binele cu plăcerea și confortul trecător, sau cu împlinirea propriilor așteptări care nu sunt decât fantasme plăsmuite de mintea lăsată în voia ei. Să nu te rușinezi și să te arăți Domnului, mereu și mereu, aducându-ți aminte binele pe care deja îl cunoști. Așa, încet, încet, va crește și în tine omul cel tainic al inimii.
Și, te mai rog, nu te rușina nici de micimea ta. Bucuria Domnului se micșorează, fără să se împuțineze, după mărimea vasului fiecăruia, după locul pe care reușim să I-l facem în noi și în viața noastră. Să ne acceptăm fiecare măsura actuală și să ne încredințăm Lui cu nădejde.
Cum am putea să vorbim, din experiență, eu, de exemplu, despre bucuria sfântă dacă măsura ar fi doar cea realizată de Sfinții Părinți filocalici? Ce-au gustat ei la Ospățul de Nuntă al Stăpânului, ne va fi dat și nouă, după credința noastră, la Marea Înviere, dacă vom alege mila Lui în locul oricărei alte oferte, acum și în veci. Acum, aici, suntem doar ca niște „câini” care să bucură de fărâmiturile de „sub masa Stăpânului”. Dar cât de mare ne pot fi bucuria și recunoștința pot ști doar cei ce o simt.
Doamne, ajută-ne să-Ți rămânem credincioși și să nu ne lăsăm furați nici de ispita libertății de „maidanez”, și nici de siguranța leselor de lux trase de stăpâni străini!
Cu dragoste și rugăciune,
Maica Siluana