Despre greu şi durere

Versiune tiparTrimite unui prieten

Sărut mâna cu drag și La mulți ani!
Început de an... cu de toate: cu multă pace și înțelegere de la Domnul, apoi tulburare și împotrivire, apoi iar înțelegere și iar pace...
Cred că acceptarea și iubirea de sine, în întregimea lui, e cheia pentru tot ce înseamnă Calea asta strâmtă.
Mi-a venit zilele astea un răspuns pe care l-ați dat cuiva: la întrebarea „cum să-l iubesc?” – „Cum îl iubesc Eu” – ăsta e un răspuns pentru oricine: cum să mă iubesc? cum te iubesc Eu.
Lecția zilelor care au trecut s-a referit la faptul că cineva poate fi supărat pe mine, iar asta e independent cumva de ce (sunt) fac eu. E ciudat că abia acum am învățat asta, teoretic e ceva ce am citit încă de la primele sesiuni de la Seminar, teoretic chiar știam, chiar spuneam și altora, dar practic, abia acum am putut primi că nu sunt responsabilă de ce simte celălalt da, am mai înțeles asta în trecut, dar aveam o atitudine de respingere și împotrivire față de celălalt și de ce simte el (cum poate simți asta, nu vede că n-are motiv?!?!), de dispreț și ironie. Abia acum am înțeles că nu sunt responsabilă de ce simte celălalt se referă la mine și că a-l accepta pe celălalt să se simtă cum se simte acum e de-a dreptul o artă. Până acum, deși nu-mi reușea, aș fi făcut orice să se schimbe starea celuilalt, deși îmi era clar că nici pe a mea n-o pot schimba eu. Codependență pură. Pasul 1. Îmi e ciudat să văd că n-am înțeles practic mare lucru până acum. Sau am înțeles pe cât mi se putea.
Oricum, cred că înțeleg acum de unde „lipsa de milă” la Dumneavoastră. Nu e vorba de lipsă de milă, ci de îngăduință față de celălalt, de a se simți cum se simte... cât vrea să se simtă. Dimpotrivă, cred că aveți mai multă milă decât mulți „miloși”, mai ales față de cei care au început să umble cât de cât pe Cale, în momentul în care îi vedeți că iar trăiesc în schemele învățate și cred că sunt mai de plâns aceștia, că au știut și au căzut, dar mângâierea nu mai poate fi ca pentru cel care n-a știut.
Știți cum e asta, cu lipsa responsabilității (mă refer la cazul când nu vreau să-l fac pe celălalt să sufere, nu la cazurile când îi fac rău intenționat)? E ca la boli. Microbii și virusurile sunt pretutindeni în jurul nostru, dar numai unii au nevoie de ei ca să se îmbolnăvească. Așa am simțit eu zilele astea, că „motive de supărare” se găsesc la tot pasul, dar doar unii și doar în anumite momente le folosesc pentru asta.
Apoi, ce am mai trăit zilele astea: Tot citind mesajele lui C-V, mi-am adus aminte de zilele mele „bune”, când scriam atât de frumos, când trăiam cu atâta uimire întâlnirea asta cu ce înseamnă Prezența lui Doamne. În ultima vreme a fost mai greu, mai dur, mai solicitant, mai dureros și cu mai mult dor... dar voiam să spun acum despre ce mi-a adus aminte citirea mesajelor ei: momente în care așteptam răspuns de la dumneavoastră și aveam tot felul de stări cu privire la întârzierea acestora; ce vreau să spun e că abia acum am înțeles că acele întârzieri nu aveau legătură cu mine (cea care vă scriu) - bine, nu mă refer aici la mesajele de codependență maximă, la care e "normal" să nu dați curs... și am simțit, nu știu cum, cât de greu vă e câteodată să răspundeți, că nu e doar unul, ci sunt zeci de mesaje și copii, în spatele mesajelor, pe care-i iubiți. (Nu mă refer la greul și oboseala fizice, ci la altceva, dar nu știu să explic.)
Și gata...
Mi-e dor de Dumneavoastră...
Cr, cu drag

Mulțumesc pentru tot: pentru cum ai lucrat, pentru lupta ta, pentru rugăciunea ta, pentru curajul tău, pentru înțelegerea ta și pentru că ești.
Și mulțumesc lui Dumnezeu pentru orice întâlnire pentru că de la fiecare am multe de învățat! De fapt, orice nouă întâlnire cu cineva e o nouă întâlnire, altfel, cu Dumnezeu.
Da, e adevărat că nu e deloc ușor să fii de ajutor cuiva pe Cale. Celalalt, în durerea sau neliniștea sa, caută, mai întâi, un anestezic. Apoi, dacă se poate un euforizant. De ce? Pentru că nimeni nu ne-a învățat altfel. Pentru că așa suntem „formatați”. Și pentru că nu ne cunoaștem pe noi, nu ne cunoaștem nevoile reale, nu ne cunoaștem dorințele reale. Și pentru că povara acestei ignoranțe devine din ce în ce mai mare pe măsură ce părinții și bunicii au renunțat să o lepede la piciorele Milostivului Dumnezeu.
Dar, în același timp nu este greu pentru că eu nu sunt decât un loc de întâlnire a fiecăruia cu sine și cu Dumnezeu, dacă vrea. Sunt doar o ocazie de trezire și nu am obligația să-l fac pe celălalt să se trezească sau să-l pedepsesc, sau să mă supăr dacă mai amână. Doar mă doare. Dar e o durere cu nădejde. Eu cred în mila Domnului și numai pe ea mă bazez în cele ce le fac. Apoi, de durere nu avem cum să ne lepădăm aici, pe Cale, dacă vrem să ne naștem mereu mai adevărat de Sus!
Așa că mulțumesc lui Dumnezeu, și fiecăruia dintre voi, pentru fiecare val sau firicel de durere pe care l-am trăit în comuniune cu voi anul ce a trecut și pentru toată bucuria sfântă care a izvorât din ea, sau va să vină.
Cu dragoste și rugăciune și recunoștință pentru dragoste și rugăciune,
Maica Siluana