Draga și scumpa mea Măicuță,

„CAPĂTUL LUCRĂRII NOASTRE DE PÂNĂ ACUM, ADICĂ A DUMNEAVOASTRĂ CU DUMNEZEU, ESTE CUNOAȘTEREA DIN EXPERIENȚĂ, TRĂIREA PÂNĂ LA DEZNĂDEJDE A ADEVĂRULUI CĂ AVEM CE IERTA, CĂ ȘTIM CE ESTE IERTAREA, CĂ NE DORIM SĂ TRĂIM BUCURIA DE A IERTA, DAR CĂ NOI NU PUTEM IERTA! ACESTA E MOMENTUL DEȘTEPTĂRII NOASTRE. DOAR ACUM VOM FI CAPABILI SĂ AUZIM GLASUL PLIN DE IUBIRE ȘI RĂBDARE AL DOMNULUI CARE NE SPUNE: „FĂRĂ MINE NU PUTEȚI FACE NIMIC!”

Cu durere în suflet îmi amintesc care a fost oarecând prima mea reacție la citirea acestei fraze: „dar Tu, Doamne, oare fără mine poți face ceva?” și nu mi-a luat mult timp să constat, că, spre nenorocirea mea, într-adevăr, Dumnezeu fără mine nu a prea putut face multe, iar asta din prea multă iubirea Lui și pentru a nu trece peste libertatea mea.
Vedeam cu câtă îndârjire m-am opus voii Lui Dumnezeu, dar ceva nu m-a lăsat sub nici o formă să mă abandonez total în mâinile Lui.
Măicuță, adevărul este că eu mi-am dorit nespus de mult să colaborez cu Dumnezeu, dar știți cum? Aș fi vrut să fiu eu șefa, să dictez eu, iar Dumnezeu să execute... Voiam să inversez rolurile, dar numai pentru simplul fapt, că tratamentul aplicat de Dumnezeu era prea dureros. Am crezut, că, dacă voi conduce eu „operațiunea”, eu, cu mine, voi fi mult mai îngăduitoare... N-aș fi vrut să trișez (ca altădată) sub nici o formă, numai că aș fi vrut o cale mult mai (sau cât mai) blândă, nedureroasă.
Un lucru a fost cert în fața ochilor mei: am fost un om pierdut! Și nu m-am pierdut oricum, ci în tot acest timp oscilam între diferite faze.
Uneori eram ca fiul risipitor care după ce își venea în fire se întorcea. Venirea mea în fire era de scurtă durată mereu... În anumite momente eram ca un mielușel care știa să dea fel și fel de semnale că s-a pierdut, dar nu mai găsea calea de a se întoarce și venea păstorul (duhovnicul meu) și mă lua în brațe...
Din când în când eram ca o monedă, care stătea fără grai, acolo, pe jos și aștepta (spera) să o caute cineva și să o găsească, fără să fi putut da un semn... Venea maica Siluana și mă găsea...
Vedeți Măicuță, eu nu eram rătăcită (cum am crezut la început), ci eram pierdută!
În unele momente Îl imploram pe Dumnezeu să facă și cu mine precum a procedat și cu Sfântul apostol Pavel, să mă trântească de pământ, dar nici varianta asta nu mi-a reușit, pentru că Dumnezeu avea cu mine cu totul și cu totul alt plan...
La un moment dat am obosit pur și simplu, încercările mele au eșuat toate, așa că n-am avut încotro și am fost nevoită să recunosc odată pentru totdeauna, că trebuie să depun armele și să recunosc că fără Dumnezeu chiar nu sunt în stare să fac absolut nimic bun. Nu vă puteți imagina prin ce am trecut dându-mi seama că fără iubirea, mila și îndurarea lui Dumnezeu nici măcar răul nu l-aș putea face! Ar fi de ajuns să îmi ia mințile și aș gândi anapoda, n-aș mai gândi răul, darămite să îl mai fac! Ar putea să îmi ia toate puterile... simțirile... Cu ce ne lăfăim noi oamenii și care sunt podoabele cu care ne mândrim și de care ne folosim pentru a păcătui? Frumusețea, părul, sânii, picioarele, pofta de viață, energia sexuală etc.? Dacă Dumnezeu ne-ar pedepsi după cum merităm (și după felul în care batjocorim aceste daruri primite de la El ) am putea rămâne fără toate astea într-o clipă! Un simplu cancer făcut în câteva luni ne-ar lăsa și fără păr, și fără frumusețe, și fără sâni, și fără șunci, și fără tot!!! Câte femei tinere nu sunt cu sânii amputați? Câți bărbați nu sunt în floarea tinereții impotenți?
După tot ce am constatat astfel nu mi-a rămas altceva de făcut decât să mă smeresc, să Îl implor pe Dumnezeu să mă ierte și să vină El să facă în mine tot ce am încercat să fac eu fără EL. Astfel am reușit să spun cu toată sinceritatea și convingerea: „VINO DOAMNE! IATĂ, MĂ DAU ÎN MÂINILE TALE CARE M-AU ZIDIT ȘI TE ROG, ÎNVAȚĂ-MĂ SĂ FAC VOIA TA! SUNT GATA SĂ TE ASCULT! AJUTĂ NEPUTINȚEI MELE!”
M-am mărturisit și m-am împărtășit cât am putut de des reușind astfel să fac primul pas (și cel mai greu) către Dumnezeu. Mă liniștea atât de tare încât aveam nevoie de ore bune de somn după Sfânta Împărtășanie. Parcă primeam un sedativ, o doză mare de somnifer... Măicuță, vă imaginați ce găsea El acolo, înlăuntrul meu?
Îmi doream nespus de mult și Îi ceream să mă curețe... Mă simțeam atât de murdară, întinată!
Știți de unde începea curățenia mereu? De la inimă! Direct acolo se ducea, cu toate că eu eram nerăbdătoare să știu că îmi va curăța odată sângele ăsta... și mă minunam întruna știind că O SINGURĂ PICĂTURĂ DIN SÂNGELE LUI ÎMI VA CURĂȚA SÂNGELE MEU!
La judecată vor fi oameni cărora Dumnezeu le va spune: „PLECAȚI DE-AICI BLESTEMAȚILOR! NU VĂ CUNOSC!” Am tot stat și m-am gândit: „De ce le-ar spune Dumnezeu unora așa ceva?, De ce s-ar preface Dumnezeu că nu-i mai cunoaște?”. Dumnezeu nu e un prefăcut ca noi! Dar mi-am dat seama că nu s-ar preface nicidecum, ci într-adevăr nu i-ar cunoaște pentru că și-au modificat structura organică, lucru posibil prin desfrânare de exemplu! Dumnezeu, când i-a creeat, le-a format o structură și cu aceasta i-a „înregistrat” în „baza Lui de date”. (O, binecuvântat fie părintele Arsenie Boca, pentru o afirmație a preasfinției sale, care nu mi-a dat pace și care nu a putut fi explicată de nimeni din câți am întrebat!). Ei, modificând (încrucișând) această structură devin de nerecunoscut, de negăsit în baza de date!
Dar totuși există o speranță pentru acești oameni! Dumnezeu le dă șansa tuturor să își refacă structura, dar lucrul acesta este posibil numai prin TRUPUL și SÂNGELE MÂNTUITORULUI NOSTRU IISUS HRISTOS! EL, DACĂ VOIEȘTE, POATE MĂICUȚĂ!
Astfel am realizat și eu, că, întâi de toate, înainte de a trece la orice altă acțiune Mântuitorul are misiunea de a curăți dinlăuntrul meu toată mizeria umană pe care am adunat-o.
Eram nespus de bucuroasă mereu, că venea aici, în mine, în mizeria mea, în iadul meu, dar din nou am avut parte de un șoc Măicuță! Mântuitorul este mult mai bucuros decât mine, pentru simplul fapt că Îl las să vină la mine să mă curețe și să mă iubească! Smerenia și umilința Lui mă fac să îmi amintesc de mine, când eram copil și eram tare fericită dacă mă lăsau „bogătanii” (pentru mine toți oamenii erau bogați, afară de noi, care eram cei mai săraci din lume!) să le fac curat prin casă sau să le îngrijesc copiii! Aș fi făcut ORICE, numai să mă lase să stau cu ei!
Astfel a reușit Mântuitorul să mă determine, să mă convingă să Îl accept și să am încredere în El.
Oricât aș fi fost de pierdută nu mi-am pierdut nicio clipă nădejdea, pentru că am știut că va veni El și mă va găsi... Dumneavoastră Măicuță, și duhovnicul meu drag, ați reușit doar să îmi dați putere și să mă ajutați să Îl strig pe Acela despre Care am știut că Este singurul Care mă va curăța, pentru că El spune atât de clar: „Iată, Eu toate le fac noi”.
La început am crezut că într-un timp foarte scurt Mântuitorul le va rezolva pe toate („tomnind” ici-colo câte-o stricăciune din mine), dar „operațiunea” se dovedește a fi de lungă durată pentru că mai vin eu uneori și dărâm tot ce construiește El... Dar o ia mereu de la zero dacă trebuie...
Acum mă voi opri Măicuță. Mâine vă trimit altă temă. Am vrut să fentez cumva, să sar peste anumite pasaje, dar nu se poate. Trebuie să spun tot ca să fiu înțeleasă.
VA URMA...
Cu multă stimă și recunoștință pentru toată echipa cu care lucrați: Kati