Doamne ajută, Maică! Ocazional mai citesc mărturiile celor de pe site şi mă bucură ce scriu. Dar multe femei căsătorite scriu ca nişte fetiţe, sau se alintă, mai exact vorbind despre nani, burtică, soţior. Sincer, mi-ar plăcea şi mie să pot vorbi aşa. Eu, în primul rând că sunt destul de codependentă şi dacă aş avea un soţior... poate că aş depinde la modul nociv de el. Sau mai e varianta în care aş păstra destulă distanţă încât să nu mă poată răni. Dar adevărul e că nu ştiu nici cum m-aş purta cu un prieten băiat pentru că o teamă mă împiedică să mă apropii de unul. Îmi face plăcere să vorbesc cu câte cineva, să aflu lucruri noi, să bem un suc împreună şi să ne bucurăm de o plimbare.... dar mai departe nu merg. Îmi e teamă că o să descopere cine sunt cu adevărat şi nu o să mă placă, mai ales în condiţiile în care abia învăţ eu să mă descopăr aşa cum sunt cu adevărat şi să mă plac. Iar pentru mine asta înseamnă foarte mult, să bâigui încet, încet că eu sunt bine şi că nu e nevoie să fiu ca alţii. Vă scriu astăzi pentru că sunt împăcată cu decizia mea, pentru moment cel puţin. Am ieşit cu un băiat o dată, am mai vorbit apoi... dar apoi mi-a venit neliniştea de ce va urma şi nici bine nu am mai dormit şi rea şi supărăcioasă am fost, m-a durut capul, aşa că am decis să renunţ şi să îmi reiau liniştea şi singurătatea. Maică, dacă m-aţi vedea acum... sunt o fată obişnuită. Dar nu ştiţi cum mă transform când sunt pe punctul de a ma apropia de cineva: îmi imaginez reproşurile, nemulţumirile, neînţelegerile, umilinţele şi sunt într-o continuă defensivă. Orice ar face el este rău. Dacă e de acord cu mine îl suspectez şi aştept să îl acuz cu ceva mai târziu... iar dacă nu e de acord, a picat testul din prima. Nu am crezut că e atât de urât, dar acum că citesc ce scriu... mă sperie şi pe mine poverile  pe care le port şi de care nu ştiu, poate nici nu vreau să scap? Eu zic că nu e că nu vreau... e că nu pot, dar nu ştiu cum e să fiu fericită într-o prietenie şi atunci poate nu găsesc motivaţia sau scopul. Pentru mine toate prieteniile au fost o durere în care celălalt m-a vrut diferită şi în care m-am făcut după voia lui, iar apoi am suferit, am suferit şi am zis că mai bine fără. Iar acum că am rămas din nou fără... sunt liniştită. Maică, mă rog în fiecare zi şi Domnul rânduieşte minuni pentru mine. Încet, încet îmi reglez prieteniile, inima, relaţiile cu familia, cu colegii... dar asta îmi este încă o foarte mare neputinţă, să fiu prietena unui băiat. Eu abia am început să mă schimb, să pun gânduri bune, să binecuvântez, să postesc, dar rezultatul îl văd. Mă mai gândesc că nu pot să car toţi bolovanii o dată, poate pe rând. Maică, vă scriu pentru că ştiu că citiţi atâtea mesaje şi că vă bucuraţi pentru toţi cei care vă scriu pentru că în fiecare e dorinţa de a fi a lui Dumnezeu. Îmi imaginez că atunci când o să citiţi ce am scris eu o să vă miraţi de cum poate un om să îşi complice aşa de mult şi de inutil viaţa şi sper totuşi că o să şi râdeţi că, atâta timp cât mă ţine Domnul sănătoasă şi lângă El, am să merg spre bine. Cred că atunci când o să ajung şi eu să am o prietenie frumoasă o să mă apuce râsul şi am să anunţ tot siteul! Până atunci, îmi doresc să mă bucur de viaţa mea, să îmi deschid inima în faţa oamenilor în care am închis-o, să îmi asum munca, strădania şi bucuria vieţii mele.
Bianca