Sărut mâna!
Toată săptămâna mi-am dorit să vă scriu.
M-am apucat chiar de mai multe ori s-o fac, însă ceva m-a oprit.
Încerc să mă înțeleg, să mă văd așa cum sunt, să-mi găsesc locul.
Luni de dimineață mi-am început ziua cu o binecuvântare la Sf. Ecaterina. A fost atât de directă legătura pe care am trăit-o acolo cu Dumnezeu, că la plecarea spre examen am avut senzația că mă rup din viața pe care o doresc cu atât de multă ardoare. Și am suferit.
Și mi-am spus că dincolo de oameni este Dumnezeu și dacă El încă îmi dă această suferință a inadaptării la viața în lume, înseamnă că are un rost.
Și m-am luptat cu mine să accept viața aceasta inuman de grea.
Din păcate nu am reușit să-mi înving durerea și nevoia de a trăi mai aproape de Dumnezeu, chiar am suferit așa în tăcere, ca un câine. Din când în când ridicam ochii sufletului către cer și-L întrebam pe Dumnezeu: "Oamenii nu mă înțeleg, dar Tu vezi totul, cum mă poți lăsa să mă chinui în felul ăsta? Cum lași oamenii pe care i-am iubit să mă lovească fără scrupule?"
Tot mai mulți oameni, în medii diferite, mă privesc ca pe o persoană anormală și sunt ținta glumelor proaste, a răutăților gratuite , etc.
Nu pot spune că mă bucură sau mă lasă indiferentă aceste umiliri, însă când în acele clipe mă opresc și-mi privesc sufletul, trăiesc o bucurie uriașă, fiindcă Îl simt pe Iisus în inima mea și acolo este multă liniște și căldură, dincolo de tristețea firească pe care faptele lor mi-o provoacă.
Trăiesc ceva aparte: în exterior am senzația că sunt un om foarte dârz și de neclintit, dar în adâncul sufletului, când cineva mă lovește, trăiesc o adevărată taină. Am senzația că loviturile primite de la cei din jur sunt expresia propriilor dureri pe care ei inconștient le duc. De multe ori mă doare și pe mine, dar în general simt cum acel om intra în sufletul meu ca într-o cămara. Și acolo parcă îl pot mângâia.
Spre uimirea mea, reacțiile lor sunt foarte diferite: cineva la care țin foarte mult a devenit cinic și mi-a creat o imagine falsă acuzându-mă eronat de lucruri pe care nu le-am făcut, dar pe care cei din jur le-au primit cu mare satisfacție.
O colegă a devenit extrem de violentă. Se manifesta în ea ceva ca o engramă. Era evident că era o traumă pe care ea personal bănuiesc că a trăit-o undeva în copilărie. Efectiv a făcut un gest de a ridica mâna și a mă lovi cu dosul palmei.
Să nu mă înțelegeți greșit, nu sunt o sfântă. Am reacții adecvate contextului dat, nu las capul în jos și să tac, dar nu mă mai enervez. E ca și când în acele situații sunt stăpână pe mine, nu-mi pierd liniștea.
Am înțeles că sufletul omului este un lucru gingaș. E inuman să batjocorești sufletul omului, să faci experimente ca și când ar fi un cobai. Aș da orice ca Dumnezeu să mă învețe și să mă ajute să mângâi sufletele rănite ale celor din jurul meu.
Am văzut cu ochii răul din mine, din lume și am tot mai mult senzația că acestea toate sunt zvârcolirile disperate ale celui rău.
Parcă pentru prima oară m-am disociat de acea latura din mine în chip văzut.

Mă rog să nu mai acuz pe nimeni de nimic. Să-mi găsesc rostul și împlinirea într-o biserică. Acum sufăr mult și mă rog la Dumnezeu mereu să-mi dea un suflet de om care să fie lângă mine în această luptă cu viața, să aibă discernământ să mă conducă pe drumul acesta și care să poată folosi disponibilitatea mea de a-I sluji Domnului.
Vă îmbrățișez cu dor și rugăciune!
Mihaela