Măicuță dragă, vă scriu pentru prima dată și mâinile îmi tremură de parcă aș fi la un examen. Dacă ați fi în fața mea, cred că v-aș lua în brațe și aș începe să plâng; aș plânge până mi s-ar dezlega nodurile frânghiilor ce mă strâng din ce în ce mai tare. Au trecut câteva luni de când m-am trezit din somnul cel amar al păcatelor, am început să merg la biserică și să mă rog mai mult.

Dumnezeu a început să întețească flacăra credinței în sufletul meu înghețat dar eu mereu torn apă pe acel foc prin ura față de prieteni; nu înțeleg de ce aș ajuta un străin mai repede decât să-mi ajut un prieten. M-am gândit de multe ori că acest sentiment vine imediat după ce simt că m-a dezamăgit într-un fel acel prieten, dar nu e bine deloc, știu asta.

Îmi este rușine să vă spun că m-am gândit să-mi petrec restul zilelor la mănăstire, mai ales după ce v-am destăinuit acest mare păcat ce și-a pus gheara pe sufletul meu. Uneori mă simt capabilă să fac asta și mă gândesc că Dumnezeu va unge rănile lăsate de acest păcat și voi reuși să duc o viață smerită la mănăstire.

Bunul Dumnezeu se îndură de mine și după o mică rugăciune, îmi dă atâta bucurie și aranjează lucrurile atât de frumos în viața mea; am început să învăț mai bine, să fiu mai harnică, să fac sport, dar eu simt că nu fac îndeajuns pentru Dumnezeu. Lacrimi aprinse îmi brăzdează obrajii gândindu-mă că nu fac destul nici pentru ceilalți, stau și mă întreb "De ce nu vrei să-i ajuți? Ei te-au ajutat, sunt prietenii tai!" Mă doare sufletul așa de tare Maică, după ce nu îi ajut, mă simt lașă și egoistă, mă simt nevrednică de dulcea bunătate revărsată de Sfânta Născătoare de Dumnezeu. Mă disprețuiesc pentru lucrul acesta și îmi spun: "Cum poți tu nevrednico să nu îi ajuți? Dumnezeu te ajută și când nu îți faci rugăciunea completă și când uiți să aprinzi candela, iar tu, tu ce faci?"

Mă simt ca o bărcuță ce s-a pierdut pe o mare într-o dimineață cu ceață și din când în când văd lumina farului ce ajunge și spre șubrezitele mele scânduri, mai înaintez un pic și începe deodată să se cutremure marea, mai vad un pic lumina și apoi începe o furtună pe mare.

Câteodată îmi pare așa de prostesc și infantil ce zic eu, sunt alții în situații mult mai grele, pământul ăsta se scaldă în sângele martirilor și se cutremură la auzul rugăciunilor lor, iar eu sunt așa de îngrijorată de mine și mă frământ cu niște probleme minore.

Dar nu pot să trec peste obstacolul ăsta, mă simt mică și neputincioasă, mă simt atât de neimportantă și îmi vine să intru de rușine în pământ, îmi e rușine de Dumnezeu pentru gândurile astea.

Maică dragă, îmi pare rău că v-am obosit ochișorii citindu-mi rândurile scrise în grabă. Vă iubesc atât de mult și am să mă rog ca Dumnezeu să vă păstreze cât mai mult printre noi, neînfricată luptătoare în lumea patimilor.

Va mulțumesc pentru tot ce faceți!

Cu drag, Md