Draga mea mămică,

Fără prea multe introduceri aș vrea să-ți spun că te iubesc, că te-am iubit mereu, chiar și atunci când mă băteai, chiar și atunci când mă abuzai. Din cauza asta poate, a prea multei iubiri pe care nu știu să o gestionez, azi am probleme emoționale grave pe care mă chinui să le numesc, să le vindec cu ajutorul lui Dumnezeu și al terapiei spre care m-a îndreptat. Sunt codependentă, așa cum ești și tu, și totuși diferit pentru că eu vorbesc din experiența „copilului” și trebuie să-ți scriu această scrisoare, ca parte a procesului de recuperare pe care-l urmez.

Tu nu știi, firește, toate aceste lucruri și multe altele, pentru că de când m-am căsătorit, și chiar de mai înainte, am simțit o nevoie imperioasă de a mă despărți de tine, de a lua distanță... Mai mult ca o măsură de protecție. Dincolo de orice, de dragostea pe care ți-o port și pe care am simțit-o cu ajutorul lui Dumnezeu mai mult după Seminarul iertării, eu mereu m-am temut de tine. Și nu m-am temut că vei da în mine cum îți intrase la un moment dat în obicei să faci aproape zilnic, ci m-am temut că viața mea nu va mai fi viața mea... M-am temut de felul în care ai irumpt în intimitatea mea, de felul în care mi-ai dirijat viața uneori fără să mă întrebi, fără să-mi spui ce ai de gând pentru că... mamele știu mereu ce-i mai bine pentru copilul lor, nu? Sau „nu-mi spune tu mie ce să fac, de când învață oul găina?” Unele lucruri pe care mi le amintesc, încă îmi fac foarte rău, încă mă dor acolo, în piept, în străfundul inimii mele, dar Îi mulțumesc lui Dumnezeu că m-a învățat ce înseamnă binecuvântarea. Mamă, de când am făcut Seminarul iertării, de când am început să te binecuvintez, eu văd în tine ceva ce nu am văzut niciodată, am încetat să te mai acuz dar și să te mai scuz, pentru că mă învârteam între aceste două extreme. Fie a te acuza și apoi a mă simți mizerabil că am putut avea un asemenea gând. Fie a te scuza și a găsi un alt țap ispășitor, de regulă pe mine. Nu puteam să te scuz pe tine și să nu mă acuz pe mine sau pe bunica, sau pe tata, sau pe Dumnezeu... pe care înainte Îl numeam, viață, destin, noroc, soartă...

Aș vrea să-ți mai spun că în inima mea tu ești învăluită de o lumină pe care nimeni și nimic nu a șters-o. E lumina din copilărie când te descriam în compuneri drept „cea mai frumoasă mamă din lume”, e lumina zilei aceleia cu noi două alături, mergând spre soare, iar colțul rochiei tale cu margarete (o mai ai???) îmi flutura pe obraz... atunci mă uitam la tine cu coada ochiului și eram grozav de mândră că ești mama mea. Te-am iertat pentru lipsa ta de iubire din unele momente sau, poate că m-am exprimat greșit, pentru felul în care nu ai știut niciodată să arăți că mă iubești... Să știi, mamă, că sunt un copil mare acum, cu mica mea familie și cu oameni pe care îi iubesc din inimă și totuși nu știu cum să fac față îmbrățișărilor sau sărutărilor. Uneori mă ghemuiesc ca un arici pentru că nu știu cum să fac să dăruiesc iubire dacă eu însămi nu am primit când eram copil. Știu că bunica îți spunea adesea „copilul trebuie iubit în somn”, uneori îți spunea asta chiar de față cu mine... și mă durea. Și dacă ai ști, mamă, de câte ori mă prefăceam că dorm când intrai tu în cameră și așteptam să mă iubești, așa cum spunea bunica. Nu știu dacă îți dădeai seama că mă prefac... eu mă chinuiam să stau nemișcată, și așteptam cu ochii închiși să vină dragostea ta... și ea nu venea.

E straniu, când închid ochii și încerc să-mi amintesc senzații legate de tine, eu nu simt mângâierile tale (m-ai mângâiat vreodată mămica mea?), ci durere, durere fizică. Ca atunci când mă băteai cu dosul palmei, cu pumnii și îmi trăgeai mai ales peste față și în cap, ca și cum ai fi vrut să nu mai existe fața asta care îți poartă trăsăturile, când îmi trăgeai peste gură, ca să nu mai spun nimic niciodată, ca să nu mai plâng și cu cât plângeam mai tare, cu atât mă loveai mai tare. Știi, de atunci eu am învățat să plâng în mine, acolo unde nici tu nici nimeni nu putea să ajungă. S-a scris în mine, mamă, felul acesta de a-mi plânge durerea pentru ca și astăzi, când plâng, chipul mi se împietrește, nu scot niciun sunet iar lacrimile curg în neștire. De multe ori m-am întrebat cum poate mirosul acela bun și iubit să mă lovească așa? Cum pot mâinile acelea fine și frumoase pe care le-am lăudat mereu să se întoarcă, să se strângă, să se repeadă cu violență asupra capului meu? Știi, mamă, nu ți-am povestit... Știi ce greu e să mergi la școală, la liceu – mamă, nu la grădiniță, - plin de vânătăi, cu buza spartă, cu urme de unghii pe obraz, cu sufletul cât un purice când toți, absolut toți oamenii pe care îi întâlnești, de la profii cei mai nesuferiți la prietenii cei mai buni, te întreabă „ce ai pățit?”. Știi câte minciuni a trebuit să spun, unele chiar penibile (i-am spus profei de română că m-a zgâriat pisica... dar noi nu aveam pisică... și mi-a spus în fața clasei „dar pisica dă și cu pumnul?” pentru că făcea aluzie și la ochiul vânăt)... știi de câte ori m-am dat cu fond de ten ca să acopăr urmele nebuniei tale... dar gaura din inima mea, mamă, cine sau ce putea să o acopere?

Firește, acum când mă pregătesc să devin psiholog, înțeleg, mămica mea. Înțeleg că te urai cu o furie pe care o proiectai pe mine. Înțeleg că te vedeai pe tine când mă loveai numai peste cap și peste față. Că pedepsindu-mă pe mine, tu te pedepseai pe tine... Înțeleg și cât de mizerabil te simțeai când veneai să-mi aduci ceva de mâncare pe o farfurie, după ce mă băteai. Cât de calmă erai și cât de eliberată. Mă uitam cu ură la tine, cu ura și cu revolta copiilor care ajung să-și omoare părinții (și despre care „lumea” spune „ce monștri, fă copchii că uite ce pățești”...). Și nu-ți spuneam nimic. Mă atingeai atunci pe spate, mimând o mângâiere poate, dar spatele meu nu mai simțea nimic, mamă. Mă atingeai pe creștet, dar capul meu pe jumătate era amorțit și pe jumătate durea. Durea înăuntru, durea și fierbea de ură, ură față de tine, ură față de mine că stăteam să-mi faci asta, ură față de durerea mea și față de neputința mea de a-mi pune gâtul în ștreang, ură față de viața nenorocită și fără sens pe care o duceam, ură față de toți oamenii care trăiesc normal, față de orice făptură care trăiește fericită și ocrotită... Și dorința aceea să mor, să se crape pământul și eu să intru în adâncul lui, unde tu nu mă poți ajunge. Mamă, câtă durere am trăit, unde a încăput oare?

Nimic nu te scuză, mamă. Totul te justifică dar nimic nu te scuză. Știu că bunica mea (abandonată ea însăși de părinți și înfiată și abuzată în fel și chip) nu a fost niciodată afectuoasă față de tine... La urma urmei ea îți spunea „copilul să-l iubești numai în somn...” iar dacă asta era filozofia ei de viață, nu-mi imaginez ce dor de iubire și de mamă trebuie să fi fost în tine.... și știu că adesea când va certați, unul din lucrurile pe care i le reproșezi, de ani de zile, și până azi e că „niciodată nu m-ai mângâiat, niciodată nu m-ai luat în brațe” și ea se scuza și tu plângeai și atunci, în clipele acelea, eu înțeleg de ce am ajuns cu toții aici și vă iubesc și plâng în mine și-L rog pe Domnul meu, care e și al vostru, să vă binecuvinteze și să lucreze în voi cum a lucrat și în mine... și să vă salveze cum m-a salvat și pe mine.

Ți-am ascuns multe lucruri, mamă. Foarte multe lucruri urâte care mi s-au întâmplat și pe care mi-a fost frică să ți le spun. Frica grozavă că nu mă vei mai iubi, că nu voi mai fi suficient de bună în ochii tăi, că mă vei socoti pe mine vinovată, așa cum mă socoteai când îți povesteam ceva de școală, de situații când profesorii sau părinții altor copii, despre care îți povesteam, chiar greșeau. Atunci, tu le găseai mereu o vină copiilor... ignorând că și adulții au greșelile lor. Îmi pare rău și acum că unele lucruri trebuie să ți le ascund, de data asta nu de frică ci din obișnuința de a-ți ascunde mereu câte ceva și poate și din dorința de a mă proteja de întrebările tale. Aș vrea să-ți mai spun că mi se rupe inima de duioșie când văd, sau aud, despre mame care se înțeleg cu fiicele lor pentru că mă gândesc la noi două, la eșecul relației noastre mamă-fiică. Știu că în momentele tale de tandrețe îmi spuneai că mama și fiica trebuie să fie ca două prietene și mi se părea minunat în inima mea când auzeam asta. Apoi te transformai iarăși în mama aceea pretențioasă și abuzatoare, și nervoasă care doar țipa, țipa, țipa într-una și care îi acuza pe restul de nefericirea ei și care mă înjura atât de urât și mă blestema și mă lovea în neștire. De curând am aflat, mamă, ca nici măcar nu e bine ca mama și fiica să fie „prietene” și nici să faci din copilul tău un partener de viață nu e bine... așa că nu-mi mai pare chiar așa de rău că nu am fost prietene.

Mi se pare o minune că L-am găsit pe Dumnezeu în iadul care a fost viața mea. De fapt, El m-a găsit pe mine... Să știi că e tare diferit de ceea ce aveam eu în cap și încă mai am. Aș vrea să-ți vorbesc uneori despre El dar nu știu cum să fac, cum să zic... așa că vorbesc despre tine cu El și știu că te iubește și te așteaptă și pe tine. Mă rog în fiecare zi pentru tine, pentru omulețul acela chinuit din lăuntrul tău, pentru inima ta abuzată de toți și de tine însăți. Mă rog și pentru mine, copilul abuzat, mă rog și pentru bebelușul care eram în burta ta și mă îngrozesc câte am trăit noi două încă de pe atunci chiar. Eu știu că tata te bătea când aveai burtica mare, mare și că tu îți protejai burta cum puteai și atunci el te lovea în cap și pe spate până te învinețea și pentru asta îți sărut mâna, mamă... Că m-ai născut, că ai ales să mă naști deși viața ta era un iad încă de pe atunci. Am dus cu mine, mamă, frica aceea pe care o simt încă din burta ta, vinovăția de a mă fi născut, neputința de a face față necazurilor vieții, oricât de mici ar fi ele...

Acum mă vindec, mamă, dar lupta e grea și dureroasă și uneori cad și mă descurajez și o iau de la capăt și strâng din dinți și mă ridic și plâng și nu-mi mai doresc nimic decât să mă vindec.

Te iubesc, mamă, și te iert din toată inima pentru lipsa ta de înțelegere și de duioșie față de mine, pentru pretențiile tale, pentru felul în care mă obligai să port ce voiai tu, pentru felul în care râdeai de mine, de fizicul meu, pentru umilințele pe care le-am înghițit de fiecare dată când a trebuit să mă dezbrac de față cu tine... și uneori nici măcar nu trebuia dar voiai tu așa și eu mă executam... pentru bătăile tale, te-am iertat și ți-am zis asta la telefon, într-o zi, din senin.... și știu că în ciuda reacției tale agresive „n-am nevoie de iertarea ta!”, știu că te-ai bucurat și te-ai liniștit.

Când mă gândesc la tine, mamă, nu mai simt nici revoltă, nici frică, nici dragoste codependentă. Când mă gândesc la tine, Îl pun pe Dumnezeu între noi și El îmi arată cât ești de delicată, de neputincioasă uneori, de vulnerabilă în agresivitatea ta, de fragilă în propria ta opinie despre tine și despre lume. Mă rog Lui să te binecuvânteze, să-ți dea ani mulți și sănătoși și să te aducă și pe tine la credință, în același mod blând în care a făcut-o cu mine.

Constat că în scurta mea scrisoare, nu ți-am făcut niciun reproș și e cumva atipic pentru relația noastră în ansamblul ei. Sunt pe cale să închei această scrisoare lăsând lucrurile așa cum sunt. Nici n-aș ști ce reproș să-ți fac. I le-am dat pe toate Lui, în multele mele plânsuri din ultima vreme, pentru că, scumpa mea mamă, au fost atât de multe. Aș fi vrut să cresc lângă tine, mai mult decât am crescut, să mă îmbăt de mirosul corpului tău când eram copil... miros care și acum mi se pare cel mai frumos și mai curat și mai cald miros din lume. Aș fi vrut să mă fi ținut mai mult în brațe și să mă bați mai puțin... Să fi știut să mă asculți mai mult. Știu acum, după terapie, că Dumnezeu mi-a făcut un mare dar și m-a păzit de multe când a hotărât ca eu să cresc la bunici. Și știu acum, că fiecare facem ce putem în condițiile de maximă criză ale vieții noastre. În viața ta au fost multe, nu știu ce înseamnă să ai zece ani și să trebuiască să ai grijă, trei luni de zile, de mama ta în ghips, de micuța gospodărie de la țară. Nu știu ce înseamnă să fii singurică într-un oraș mare, mereu la gazde, mereu ducând lipsă de câte ceva. Nu m-am gândit niciodată ce trebuie să fi îndurat tu printre străini, copil fiind... și mă înduioșez când îmi dau seama că știi prea bine ce înseamnă să mănânci numai covrigi ca să-ți poți cumpăra o carte pentru că, mamă scumpă, am moștenit de la tine iubirea asta mare pentru cărți.

Sunt bucuroasă că relația noastră s-a îmbunătățit vizibil și că îți pot spune ce gândesc, chiar lucrurile care mă dor sau te dor. Nu mă mai tem de supărările tale pentru că nu mă mai definesc în raport cu stările tale. Eu exist pentru că vrea Dumnezeu ca eu să exist și mai mult decât atât, El vrea să învăț să mă bucur de viața mea, așa cum este ea. Și de când L-am cunoscut, a devenit foarte frumoasă.

Te iubesc. Rămâi cu bine, scumpa mea mamă, Domnul să te binecuvânteze acum, azi și mereu.

Fetița ta (verde)... să nu râzi, poate într-o zi o să-ți povestesc mai multe.

P.S. Sunt mândră de tine că ai învățat singură să scrii mesaje pe mobil și mă bucur enorm când îmi scrii mesaje atât de elaborate despre tine și despre viața ta. Poate, cine știe, vom putea recupera multe tăceri în felul acesta.

Dragul meu tată,

Mă simt ciudat că trebuie să-ți scriu acum o scrisoare; am amânat momentul cât am putut. Dacă scrisoarea mamei a curs pur și simplu din penița mea virtuală, presimt că lucrurile vor sta diferit cu tine. Nu pentru că mi-e teamă de cele pe care le voi spune (și asta) ci mai ales pentru că simt că nu te cunosc și că nu te-am cunoscut niciodată... (și dacă mă gândesc așa, simt un fel de agresivitate care mă face să mă opresc din scris) dar mai ales simt că nu știu ce să-ți spun.

Acum câteva luni am găsit din întâmplare un teanc de fotografii zimțate și îndoite de vreme în care ești tu, un copilandru brunet și frumos. Dacă mă gândesc la tine, ca la cel din poze, pot vorbi cu tine pentru că văd în tine o făptură firavă cu care aș putea sta față în față, doar să vorbesc, să o ascult și să mă asculte...

Tu nu ești un om rău, eu știu asta... Dar lucrurile pe care le-ai făcut de-a lungul vieții, lucruri care au avut repercursiuni asupra mea, omul de astăzi, mă fac uneori să te văd ca pe un om rău și întunecat, dar cel mai adesea mă fac să nu te văd deloc.

E ca și cum te-aș fi șters cu radiera la un moment dat al existenței mele iar acum încerc să te reconstitui din urmele lăsate de gumă pe hârtie. Dar oricât m-aș strădui, nu-ți pot reda trăsăturile tale adevărate, greutatea pe care ar trebui să o ai în viața mea. Pentru că deși simt că relația cu mama a fost grea și plină de abuzuri și de traume și de ură, relația a existat. Dar cu tine simt că nu am avut niciodată nicio relație. E ca și cum te-aș fi scos din inima mea, de tot, cu rădăcină cu tot. Datorită Seminarului iertării și terapiei, tu ai început să capeți o formă dar totul e încă mult prea difuz, iar ce mă șochează este că ceea ce simt eu nu are nicio legătură cu omul pe care îl văd astăzi în fața mea. Știi, uneori vorbesc cu D. despre tine și rămân cu gura căscată când văd ce vede el, cât de uman, de vulnerabil te vede... nimic din ce văd eu, absolut nimic.

Nu știu ce-mi vine să-ți reproșez mai întâi tată. Că nu am amintiri legate de tine? Că s-a șters totul? Că nu exiști decât din ceea ce mai mult mi s-a povestit... Că uneori imaginea ta se suprapune cu cea a lui tataie care a fost, cu succes, un înlocuitor de tată... Că mă străduiesc, că găsesc ceva și dincolo de câteva frânturi de amintiri nu prea găsesc mare lucru. Cel mai frumos lucru pe mi-l amintesc e de demult când ai venit să mă iei de la grădiniță... Atunci eu ți-am sărit în brațe și știu că și tu te-ai bucurat pentru că m-ai învârtit mult în aer. Și eram mândră, oare de tine sau de faptul că am și eu un tată? Dacă ar fi să numesc cea mai frumoasă amintire legată de tine, scotocind prin noianul de dureri și resentimente din inima mea, probabil că asta ar fi amintirea pe care vreau s-o păstrez despre tine. Imaginea unui tată care se bucură atât de mult să-și vadă copilul ieșind de la grădiniță încât îl ridică în brațe și-l învârte în aer... E incredibil, nu? Și ce mai râdeam amândoi...

Tot ce am scos din mine, în timpul terapiei și a Seminarului iertării, mă năucește pentru că nu înțeleg unde este omul acela astăzi. Cine e omul de astăzi? Știi, de când te binecuvântez, am început să simt o oarecare înțelegere față de tine și chiar un fel de căldură uneori, dar totul se izbește de un zid invizibil de sticlă prin care ne putem privi dar nu ne putem atinge. Chiar și astăzi, când ma îmbrățișezi sau mă pupi, mimez acel act convențional și social dar eu nu simt nimic, nimic.

Dragul meu tată, cred că mai mult te urăsc decât te iubesc sau, cel puțin, dacă verbul la prezent nu mai este justificat, cred că în decursul vieții mele mai mult te-am urât decât te-am iubit. Te-am urât și mi-a fost frică de tine. Te-am urât pentru scandalurile tale, pentru felul în care o băteai pe mama și cu cât strigam la tine eu și C., cu atât o băteai mai tare. Cum ai putut, măi omule, să tragi cu pumnii și cu picioarele într-o femeie însărcinată? La mine nu te-ai gândit? Eu eram acolo, în burta ei... Cum ai putut s-o iei de păr și s-o târâi pe balcon și să urli „te dau cu gâtul în jos, nenorocito”? Ce-a fost în mintea ta când URLAI LA NOI de pe balcon, cu mama în mâinile tale? Tu știi cum arătai? Erai un monstru transpirat, cu ochii sticlind, roșu vinețiu la față. Și erai tatăl meu. Da, în clipele când scriu rândurile astea, pulsul mi-e accelerat și bătăile inimii s-au întețit și în mine ceva se împotrivește și se zvârcolește. Ce era în mintea ta când vedeai de pe balcon doi copii urlând disperați în cameră. Cred că atunci am încetat să te mai privesc pe tine. Ochii mei deja o vedeau pe mama căzând de la etajul nouă, o vedeam zob pe trotuar, cu lumea adunată în jurul ei, așa cum s-a adunat lumea în jurul mamei lui M. fetița de la zece, când mama ei s-a aruncat (?) pe geam... Mă vedeam plângând după mama, tânjind după mirosul ei pe care nu aveam să-l mai simt dar, mai ales, mă vedeam condamnată să trăiesc lângă tine, cu tine, iar perspectiva asta mă înțepenea de frică.

În mintea mea ai o mie de chipuri. În niciunul dintre ele nu-l recunosc pe tatăl meu. Flash-uri grotești și greu de dus. Dacă ai ști tu, tată, cât timp mi-a luat să-mi dau seama că, fără să știi, m-ai programat să-L văd pe Dumnezeu cu trăsăturile tale, să-L văd absent și nepăsător și, mai ales, abuzator, ca tine.

Nu știu ce vezi tu când mă privești... Știu că în felul tău mă iubești și ești chiar mândru de mine, dar acum înțeleg că felul acesta de a iubi... nu e reciproc... Și Îi mulțumesc lui Dumnezeu că pot spune lucrurilor pe nume. Îți sunt recunoscătoare pentru ajutorul pe care mi-l dai când plec în vacanțe și las casa în grija ta, pentru micile reparații, pentru respectul cu care îmi tratezi lucrurile. Îți sunt recunoscătoare din toată inima! Dar nu știu dacă te iubesc, nu știu cum să te iubesc și ce înseamnă iubirea față de tată. Iar ceea ce crezi tu că e iubire, ceea ce ai crezut mereu că fost iubire, NU E. A fost doar ideea iubirii, a fost respect amestecat cu frică, dar nu a fost iubire. Trupul și inima mea se revoltă!!! Când suntem împreună, ca să te suport, eu te binecuvântez din toată inima mea, cu toată durerea mea. Și atunci știu că inima mea vorbește inimii tale. Și atunci știu că îți pare rău și că ai vrea să repari într-un fel tot ce mi-ai făcut. Mi-e milă de tine, tatăl meu drag, mi-e milă de ce va spune la Judecată tot neamul ăsta pe care îl port în sânge. Știu că adesea te așteptai să-ți fac reproșuri, de multe ori te-ai justificat în fața mea fără să fie cazul, și pentru niște acțiuni care o implicau pe mama, nu pe mine. De multe ori ea însăși mi-a cerut să te cert, să te „judec” - ca să o citez - și când a văzut că nu fac asta, m-a aruncat în brațele tale, „tăticuțul cel iubit”. Nu-mi vine să te scuz, dar nu-mi vine nici să te acuz, deși sunt atât de intrigată de „cum a fost posibil?”... Simt revoltă. Că nu ți-a păsat, că nu te-a interesat o clipă de soarta mea atunci când ai părăsit-o pe mama (și implicit și pe mine). Dar brusc ți-ai amintit de mine când v-ați împăcat și ai venit acasă după aproape un an de absență cu aceleași pretenții - de a fi respectat ca tată. Simt ciudă că ziua mea a trecut atunci fără ca tu să-mi fi dat un telefon și am așteptat cu toată ființa mea să mă suni, să-mi arăți că-ți pasă, să-i arăți și mamei că-ți pasa... Revoltă că nu te-a interesat niciodată de soarta mea, nu numai că nu mă ajutai la teme dar nu arătai niciun minimum de interes sau de curiozitate față de ceea ce făceam eu. Nu te-ai întrebat niciodată ce mănânc, ce îmbrac, ce învăț, ce simt??? Ciudat că mergeai la ședința cu părintii numai pentru că erai trimis de mama, iar acolo mimai un interes față de persoana mea, care în viața de acasă lipsea cu desăvârșire. Nu ai știut niciodată ce muzică ascult, ce filme îmi plac, ce citesc, cine sunt. Simt o durere grea în piept, o tristețe covârșitoare, regretul de a nu avea nici măcar o amintire concretă legată de tine, un soi de dezgust uneori pe care-l dezgrop în timpul terapiei ca să mă vindec, un dor adânc de tatăl meu cel absent din viața mea....și milă. Multă milă.

Mi-e milă de omul care ești, văd negarea în care ne-am învăluit, eu ca să mă protejez, tu ca să uiți, toată familia noastră, ca să fie altceva decât este... o văd și chiar dacă nu ajung dincolo de ea, eu i-o dau lui Dumnezeu. Ia-o Tu Doamne, așa cum mi-ai luat de pe umeri atâtea vini imaginare și rușini și frici și m-ai născut din nou la o altă viață, altfel decât tot ce puteam eu să-mi imaginez că există.

Binecuvântează-l Doamne, pe tatăl meu. Și iartă-mă că nu pot vedea un tată în el, mai ales acum, când știu că Tatăl meu ești Tu. Binecuvântează-l pe omul acesta chinuit care m-a iubit în felul lui, care poartă pe umeri blestemele și traumele unui trecut demult îngropat. Ajută-l și ajută-mă să recuperăm ceva, dacă ne este de folos, ca să ne putem privi în ochi, măcar la Judecată. Amin.

Fata verde