Nu pot să fac ce spune sesiunea opt! M-am pus acolo, am citit acatistul, cu mintea în multe zări. Mi-au răsunat în cap cuvinte din acatist pe care până acum nu le băgasem în seamă prea tare. Zice „Tu îi preschimbi pe cei păcătoși, iar ei, plini fiind de arzătoare bucurie, Îți cântă: Aliluia!” M-a șocat oarecum. Cum adică, după viața asta... nici nu știu cum să-i zic... că păcătoasă parcă nu exprimă mare lucru... Adică EL vine și, nu numai că te schimbă, dar îți mai dăruiește și bucurie. Măicuță, eu nu pot să Îl înțeleg pe Dumnezeul ăsta. Îi mulțumesc pentru fiecare bucurie, uneori și pentru necazuri, dar nu știu... parcă aștept și pedeapsa. Mă simt datoare, să plătesc oarecum anii ăștia, relele pe care le-am făcut, existența asta fără folos... și acum... de ce nu face nimic? De ce? Pe vremuri parcă îi pedepsea pe oameni, nu? Acum, cu mine de ce nu face la fel? Oare m-aș supăra?
Și s-a terminat acatistul și cică am vrut să îi binecuvântez pe cei care mi-au făcut rău... și am zis să o iau cu începutul... și au ieșit unu, doi, trei... până când am zis: „Doamne, binecuvântează pe C-V” și de aici s-a rupt. Adică... aici a venit greul. Aici am nevoie de ajutorul Lui. Dar nu am mai avut răbdare. I-am spus că nu pot și am terminat. Nu pot. Nu reușesc să mă suport. Dacă încerc să mă privesc din exterior fug de mine. Nu mă iubesc deloc. În ochii mei sunt o ipocrită, o proastă, o inadaptată, o lașă, o... nici nu mai știu... Oare ce vede V de i-s așa dragă? Io știu că îi oleacă chior... adică are astigmatism de la naștere, dar el zice că vede bine. Și prietenii... nu știu... eu la prietenia cu mine aș fi renunțat de mult... asta dacă o începeam vreodată. Toată viața am suferit pentru că nu am știut să mă iubesc. Păi eu mă simțeam vinovată că nu îi iubesc pe alții. Dar e fals. Căci Doamne a zis să îi iubim pe ceilalți ca pe noi înșine. Păi i-am iubit ca pe mine... adică nu... ca am fost mereu mai de treabă cu alții decât cu mine. Măcar acum mi-e milă de mine. E cel mai bun sentiment pe care l-am avut pentru mine până acum.
Azi m-a pălit o chestie. Am realizat că, vreau ori nu, și pe mine m-a făcut Doamne după chipul și asemănarea Sa. Apoi asta mă responsabilizează oarecum și pentru asta măcar ar trebui să îmi pese măcar de ființa mea.
Știți ce nu înțeleg? Ce e mândria. Pentru că din aia am... și mă gândeam că un om mândru se și iubește pe sine. Dar aia nu pare a fi dragoste. E doar așa, o chestiuță care te înalță în ochii tăi în raport cu ceilalți în anumite momente, te „ajută” să ratezi relații și bucurii, și te lasă balta la greu. Ce aș vrea să înțeleg măcar teoretic, ce e smerenia. Nu știu. Ca să nu mai zic că dacă citesc ce zice Sfântul Apostol Pavel despre dragoste în Corinteni mă apuca plânsul. Chineza, japoneza, sanscrita, ceva de genul ăsta vorbește.
Dar există și un lucru bun în viața mea acum. De la o vreme Hristos e real în Biserică. Era așa o chestie simbolica Împărtășania. Pită cu vin sfințite oarecum. Dar nu mai e așa. Mă cutremur toată gândindu-mă că acolo în potir e Doamne. Ală pe care eu Îl văd în icoană. E acolo o bucățică din Trupul Lui. Mă gândeam că trebuie să fii cam nebun așa să te atingi de ele. Ce chestie! A trecut așa mult timp de când era aici cu noi, încât uneori uit că atâția oameni s-au atins de EL, că pe atâția i-a vindecat, că pe atâția i-o fi strâns în brațe, că pe atâția i-a hrănit... cum s-a coborât EL din ceruri să vină la noi! De ce e așa greu să mă smeresc dacă nu am nici un motiv să mă mândresc?
Știți ceva... azi mi-a mai trecut prin minte ceva... în timpul predicii... eu nu cred că o să ajung vreodată în Rai... serios... ce să caut acolo?... și mă întrebam ce mai caut în Biserică... că parcă îmi pierd vremea prin Biserică dacă nu am oarece nădejde... și mi-a trecut mie prin cap că trebuie să merg și mai des la Biserică și să învăț tot ce se poate despre Dumnezeu și poruncile Lui... pentru că eu peste o lună și un pic mă mărit, prostii nu mai fac, deci s-ar putea să apară și copii... păi măcar pe ei să îi iubesc și să îi învăț(?) să îl iubească pe Doamne. Și pentru asta trebuie să Îl iubesc și eu. Tare, tare, tare. O să mă ajute El! Sunt sigură, sigură. Mi-am amintit că îi zicea părintele Paisie unui omuleț că Doamne e „dator” să ne ajute.
Știți că și eu vă iubesc. Mai ales acum că m-am convins că sunteți reală. Nu mă așteptam să vă întâlnesc azi. Treceam pe acolo să văd când o să fie întâlnirea (dacă marți sau nu). Când v-am văzut acolo m-am cam pierdut. Inițial am vrut să tot trec... de altfel asta am făcut. Nu știu. Ceva m-a oprit și m-a întors. Mulțumesc pentru îmbrățișare!!! Emanați o căldură și o pace... vreau și eu!!!!!!! Există mântuire și sfințenie și în afara mânăstirilor? Cum? Că mie mi se pare că e imposibil. Nush. Nu găsesc o cale prin care să trăiesc rugăciunea și în afara ei...
Doamne ajută!
C-V