Astăzi mi-am pierdut cumpătul cu o funcționară de la RADET cu care nu reușeam să mă înțeleg. Mi-a părut foarte rău după aceea privind înapoi și văzând toată urâțenia și inutilitatea ieșirii mele.
Când citeam acatistul mi-am dat seama că tot pe El Îl acuzam de asta. Tot pe El Îl acuzam că ne-a făcut așa cum ne-a făcut: capabili să pornim un război din cauza orgoliului nostru. Am „stat de vorbă” și L-am întrebat cum e posibil să fim culmea creației. L-am întrebat, până la urmă, cum eram când ne-a creat atunci, la început. Și mi-a răspuns că ne-a creat, într-adevăr cu o fărâmă de divinitate cu care putem alege să rămânem sau nu. Și că noi, de generații, tot alegem altceva. De multe ori fără să ne dăm seama, luați de val, ajungem să dăm atâta importanță grijilor, relațiilor, necesităților trupești și sociale încât nici nu ne dăm seama că ne îndepărtăm de El.
Și atunci am înțeles ce trebuia să binecuvântez: CRUCEA. Fiecărei îndepărtări, fiecărei căderi, El îi „aloca” șansa de mântuire și așa se naște crucea fiecăruia pe care ne cere să o purtăm și să-L urmăm. Nu prin virtuți ne mântuim, ci prin cruce. Din momentul în care ai hotărât să păzești poruncile, gradul în care o faci ține de harul pe care îl primești. Căci nici unul din noi nu poate să scape de formele mai grosiere sau mai subtile de călcare a poruncilor. Stăruința și sârguința în paza poruncilor e vitală, căci ea ne ține pe linia de plutire. Dar nu ne mântuiește. Doar crucea o face.
Dacă știi asta se schimbă așteptările tale de la viață. Nu triluri de păsărele și câmpuri înverzite îți definesc așteptările (deși creația are importanța sa în viața fiecăruia), ci Dealul Golgotei pe care stau înălțate trei cruci. Întotdeauna mi-a plăcut imaginea cu Iisus rugându-se în Gradina Ghetsimani și cele trei cruci care se văd pe fundal. La fel stăm și noi și ne rugăm cu imaginea aceasta în fundal. Una din cele două laterale e sigur a noastră. Și ne pregătim pentru momentul când vom alege: Pe care vrem să fim, pe cea din dreapta sau pe cea din stânga?
Cu drag,
Adina