Măicuță Siluana, în primul rând vă rog să mă iertați pentru că poate fac abuz de ajutorul dumneavoastră.
Am înțeles că nu a iubi (mă refer la iubirea dintre un băiat și o fată)... e ceva firesc... de fapt să fiu sinceră nu am înțeles nimic. Și nu știu nimic... doar... (atât de mult mă frustrează acest subiect... nu știu de ce, poate că în adânc sunt un copil rănit). Ideea e următoarea: am îndrăznit să „îmi pese în mod exagerat” (să mă îndrăgostesc de un înger, de pe pământ, bineînțeles)... și că acest înger și-a deschis aripile dar mai apoi și le-a închis... și... că... atunci... cred că am fost rănită dar am încercat să respir aerul rece de iarnă și să acopăr rana, să o bandajez fără să o curăț. Sentimentele mele față de el au fost senine cred... anume... l-am privit ca pe un fulg de zăpadă... și „întâmplarea” face că îl voi reîntâlni curând. Și că primul gest pe care l-aș face ar fi să-l strâng în brate și nimic... să nu-i spun nimic... Întrebarea era (nu știu dacă are legătură cu restul povestirii sau nu): atunci când te cuprinde aceea stare „duioasă” la gândul că a existat cineva care a ținut la tine mult, chiar și pentru o clipă, gând de care depinde o rană... trebuie respins sau simțit până în adâncurile cele mai de dinauntru ale ființei, chiar cu prețul unei dureri mari, spre vindecare, spre libera sesizare a propriilor simțăminte, spre a putea privi din nou o floare fără să simți regretul că nu îți mai e dăruită de aceea persoană?...
Toamna... cea grabnică, să vă reverse în suflet frunze aurii.
Crin