Maică, vreau să vă cer ajutorul, scurt și la obiect. Să știți că de când n-am mai vorbit, am fost cuminte, m-am apucat de Seminar și fac pașii Al-Anon. Sunt atât la pași cât și la Seminar la numărul patru (e doar o coincidență).
Acum, ce vreau să vă întreb. Ceea ce mi se întâmplă de când m-am apucat de Seminar e minunat: simt că lucrez cu Domnul, cot la cot. Lucrând ce v-am spus, trăiesc multă durere, se „dezgheață”, așa cum îi ziceți lui N.N., furia, revolta, frica și multe mecanisme defensive.
În perioada de față eu nu am de lucru, așa că tot drumul acesta al întoarcerii în trecut n-am încotro și trebuie să stau acasă, și sunt numai eu și cu părinții mei. Au fost zile în care a fost bine, am putut lucra ignorându-i cumva, sau putând să evit discuțiile lungi sau profunde, care iremediabil s-ar fi terminat aiurea, cu stări anxioase și de o parte și de alta. Însă azi, de exemplu, am putut să văd și să simt boala multă și profundă a părinților mei, dar mai ales a tatălui meu. Chiar nu pot să fac nimic propriu-zis pentru el? Chiar trebuie să aștept până voi fi eu mai bine? Și cine știe când va fi asta. În afară să binecuvântez de fiecare dată? Nu aș putea să ii dau măcar o listă de scheme să se regăsească, să îi zic că e bolnav, așa cum pot, nu știu... ceva, o discuție? Ce ziceți, Maica? Stau zilnic cu ei, tata mai ales e în concediu, și văd așa clar bietul copil din el care vrea încă atenție, care are încă atâta nevoie de apreciere, săracul de el, e plin de durere și varsă din cauza asta atât venin în afară... Și reacționează amândoi atât de irațional câteodată, Doamne, nici nu mai știu cum să reacționez. Că mie de asta îmi e mai mult frică să intru în discuții atât cu ei cât și cu alți oameni din trecutul meu, pentru că eu mă schimb... pentru că eu vreau să renunț la toate mecanismele mele defensive, pentru că eu vreau să îi privesc acum, după atâta rău cât am cauzat în jur, vreau să mă raportez la ei cu dragoste umană. Și mi-e frică, dacă vorbesc cu ei, să văd că nu m-am schimbat deloc, să văd că nu sunt mai bună, să văd că apar aceleași frici... Tot în legătură cu asta, vreau să vă întreb, Maică, ce să fac cu socializarea? Știu și îmi conștientizez boala, și că tocmai prin asta se manifestă sau mai ales aici a lovit cel mai tare, în raportarea la celălalt, în ieșirea (și este exact ceea ce simt atunci când măcar deschid gura să zic orice către aproapele meu) mea către celălalt. Dar trebuie să stau singură, până mă fac bine? Adică cât de cât bine? Eu văd că în ciuda bolii ăsteia urâte, mie mi-s dragi oamenii... fetele și băieții. Așa sunt eu de fapt... dezgolită de orice mecanism și frică. Parcă simt că am nevoie de o „dezlegare” și în legătură cu acest aspect... pentru că sunt foarte reticentă cu ei, mai ales cu cei care mă caută și au făcut parte din trecutul meu, pe care am încercat cât de mult să îi evit.
Ce spuneți, Maică?
Doamne ajută!
Ioana