Dragă mea anonimă,
Am trăit această dramă într-unul din liceele de top din București.
Dacă nu dădeam teza odată cu ceilalți, profesorii ne ziceau „Hai, tocilarelor mai repede!”.
Profesorii râdeau la glumele lor proaste și era ca și cum s-ar fi temut toți de ei. Așa îmi părea mie. Li se oferise o autoritate atât de mare „ne-tocilarilor” încât ei păreau uriași și pe lângă noi și pe lângă cei mai mulți profesori.
Când am fost pusă să lucrez la un proiect cu o colegă din grupul lor i-am spus să mergem la bibliotecă, iar ea a insistat să mergem să lucrăm la cafenea. La refuzul meu a conchis: „Ce tocilară ești!”. Te admir, dragă mea, pentru că nu renunți așa cum am făcut eu. Am ajuns într-un stadiu de nepăsare, dezamăgirea m-a copleșit. Acleasi motiv invocat de tine! Profesorii aveau un dispreț evident față de tocilari și le preferau pe ele că erau „haioase”. Aș fi vrut să învăț și nu găseam în mine curajul de a fi altfel decât ceilalți. Dar Dumnezeu a avut grijă și de mine și sunt sigură că va avea și de tine.
Am ajuns la facultate în anul I. Îmi pierdusem complet aptitudinea de a învăța. Și cel mai grav, în liceu Îl uitasem pe Dumnezeu. Îi întorsesem spatele. Decisesem că vreau să trăiesc fără El și să fac ce vreau eu.
Primul curs l-am avut cu un profesor pe care mintea mea bolnavă l-a judecat imediat. Ne-a spus să nu aducem atmosfera nenorocită de liceu acolo la Facultate. La al doilea curs, remarcile de genul acela m-au făcut să plec la pauză după prima oră. Ce s-a întâmplat ulterior a fost… Într-o zi nu m-am trezit, am întârziat la curs și am ajuns la pauză. El ieşa din amfiteatru, eu intram și mă simțeam un pic stânjenită de situație. Eram îmbrăcată, nu indecent, dar aveam un aer neserios prin ținută, cum era moda printre liceeni. Și am dat să-l salut, dar și-a plecat ochii când a trecut pe lângă mine! Mi-a spus de o mie de ori mai multe lucruri atunci decât ce spusese sălii întregi la curs. În al doilea semestru a trecut pe lângă mine pe stradă și m-a salutat cu demnitate și noblețe. Parcă mi-ar fi zis „Ai înțeles ceva, nu?”.
Să-ți mai spun că deși sunt în anul II, omul ăsta a rămas profesorul meu de suflet?
N-am să uit niciodată vorbele lui, eram puțini în amfiteatru: „ Ce mă, râd ăștia de voi că sunteți tocilari? Lăsați-i, mă, să râdă, învățați, mă, învățați! Că UE n-are nevoie de oameni care să-i conducă, are nevoie de culegători de căpșuni! Nu le convine, mă, că sunteți deștepți și învățați! N-au nevoie de oameni care să gândească!”. Și: „Mă, voi nu că n-ați învățat în liceu, voi n-ați fost lăsați să învățați! Nu doar că ăia nu v-au învățat nimic, v-au și împiedicat să învățați!”.
În clipa aceea mi-au trecut prin față patru ani de liceu și îmi venea să plâng de durere. Am văzut brusc orele în care în loc să învățăm, eram chemați în sala de festivități să ascultăm nu știu ce baliverne. Proiectele europene cu filme având conținut inadecvat, care ne manipulau făcându-ne să credem că trebuie să umplem clipa cu plăcere. Serbările la care se dansa provocator pe scenă, ca în filmele americane. Glumele mai mult decât vulgare ale unor profesori destul de bătrâni. Nici măcar un model. Orele de religie la care discutam psihanaliză. Colegele mele care făceau un scanadal monstru pentru că nu voiam să chiulim cu ele, strigându-ne fel de fel de lucruri. Hainele indecente și profesorii care nu aveau nimic de zis. Orele pierdute în zadar, gălăgia continuă, haosul. Iadul.
Mi-a venit să plâng de durere și de furie pentru că mă lăsasem manipulată. Mi-a venit să plâng de durere pentru că mă lepădasem de Bine, ca să fiu în rândul lumii.
Pentru că uitasem complet cine sunt, ce am de făcut, de ce se merge la liceu. Facultatea cu rigoarea ei m-a trezit. M-a disciplinat. M-a învățat să doresc să mă maturizez. Dumnezeu a voit așa și El a știut cum e mai bine pentru mine. M-a pregătit să mă întorc la El.
Tocește, draga mea , și fii mândră că ești tocilară. Mândrește-te cu titlul ăsta, e minunat să fii tocilar. Da, draga mea, învață, învață cât poți de bine. Să-ți spun cum tocesc eu la anumite materii azi? Citesc, închid cartea și apoi spun pe de rost. Subliniez cu multe culori, fac scheme, ba chiar desenez scenarii. E o adevărată artă! Și e minunat, chiar dacă obositor, mai ales dacă te gândești că fiecare lucru pe care îl facem cu ajutorul lui Dumnezeu e o rugăciune. Rezistă, liceul trece ca aburul. Viața e altceva decât cum se vede acolo. Să-ți fie milă de cei ce disprețuiesc binele și încurajează răul. O, de-ar ști ei! Roagă-te pentru ei!
Mă rog Bunului Dumnezeu pentru tine să nu cazi în amăgirea în care eu am căzut și să-ți dea puterea de a face față! Să-ți păstrezi sufletul curat. Uneori e o lecție pentru ceilalți și pentru tine să-ți pleci ochii, pentru a-i feri de vulgaritate și de grotesc!
Curaj, draga mea! Doamne ajută!