Măicuța mea,
Am terminat sesiunea la facultate și mă simt obosită psihic, mai mult consumată, nu m-am mai spovedit din postul Crăciunului și îmi simt sufletul mai plin ca niciodată. Cu ajutorul lui Dumnezeu, sper să ajung să fac asta curând.
Mă simt așa de plină de păcat și dacă mă gândesc la rugăciunea aceea că oamenii nu-mi pot face nici un rău dacă nu am răni, îmi dau seama că dincolo de faptul că nu m-am împăcat cu Dumnezeu, din cauza grosolăniei sufletului meu, că dincolo de modul bolnav în care trăiesc suferința, înțeleg că ea nu există dacă nu am răni. Că ea e un miracol dacă nu am răni. Dar am răni multe și din ce în ce mai vizibile. Și uneori simt chin chiar și unde un om sănătos n-ar simți.
În mine găsesc mereu, mereu adâncuri mai înfiorătoare, ba citind despre închisorile comuniste am găsit în mine inclusiv păcatele acelora, inclusiv sadismul. Desigur m-am înspăimântat și am fugit de mine. Fug des de mine. Citisem undeva de un deținut care spunea că a găsit în inima lui rădăcina tuturor păcatelor din lume. Dar ce reacție minunată a avut, și-a cerut iertare de la toți din jur. Contează deci nu numai să găsești iadul ăsta în tine, contează și modul cum stai în fața lui, în mijlocul lui. Fără Dumnezeu, nu.
Suferința să n-o irosim. Citisem mai demult despre o furnică, avea o povară grea, dar când a trebuit să traverseze un firicel de apă a așezat povara și a trecut. Să facem din povară, drum. Parcă așa era.
Ei bine, ușor de zis greu de făcut. Dar Domnul să-mi dea răbdare. Mare neputință a mea nerăbdarea. Dacă se termină totul înainte ca eu să etc. etc. etc.?!. Necredința. Scrisesem mai demult o poezie și avea așa o strofă: O, Doamne, de aș crede că-n inima-mi de piatră / Te voi găsi pe Tine și că n-am cum să mor / Că-i vreme-ndelungată de când m-aștepți să vin / Nici noaptea n-ar fi noapte, iar mersul mi-ar fi zbor.
Puțina credință sau necredința este o mare durere. Dar, Doamne, ajută-mă să ascult sfatul Maicii: nici victimizare, nici culpabilizare. Nici să-i judec pe alții, nici pe mine. Să accept că totul e voia Domnului. Chiar și suferința?
Împăcarea cu Dumnezeu. Eu am ales atitudinea tâlharului de-a stânga. De câte ori nu m-am trezit făcând reproșuri cu cea mai mare bădărănie. De ce așa, când ar fi fost atât de frumos (perfect) să fie altfel?
Când citesc anexele despre suferință, îmi sună așa frumos. Ca o confirmare: știam eu că suferința nu e zadarnică, știam că are un sens. Dar în fața suferinței sunt lașă și mă simt doborâtă și mă plâng și mă victimizez și mă revolt. Poate tocmai pentru că nu știu unde duce. Întotdeauna m-am temut de injecții și n-am suportat niciodată amărăciunea medicamentelor. Până să iau ceva amar mă văicaream zece minute. La școală când ne vaccinau, tremurăm pe la ușă și mă durea stomacul ca la cel mai greu examen.
Și am descoperit că mi-e foarte foate teamă de moarte. Dar de puține ori cuvântul moarte mi-a sunat realist. Ca făcând parte din mine. De cele mai multe ori, mi-a sunat ca o poveste îndepărtată. E mult până acolo. E așa departe. Au fost puține clipele în care am simțit că moartea e la fel de reală ca și copacii din fața blocului. Și inexplicabile clipele. Priveam pe geam și conștientizam că nu voi rămâne mereu aici, că nu voi avea mereu obiceiurile astea, că firescul ăsta și obișnuința și lucrurile pe care le văd monotone, sunt de fapt speciale, absurde. Că lucrurile pe care eu le posed cu atâta siguranță, nu-mi aparțin. Că nu aparțin lumii și nici lumea mie. Sună melancolic. De fapt așa mă simțeam. Și asta s-a întâmplat ultima dată într-o dimineață. Priveam din pat dezordinea din jur (în sesiune nu prea acord atenție), cărțile unele pe rafturi, pe birou, lucrurile mele, răsăritul printre blocuri și pe toate le priveam în contextul morții. Un sentiment frumos de detașare, dar și de melancolie.
Știți, e cumva greutatea cu care percep omul în afară de lume. Ce e omul fără lume? Ce e omul care nu se înscrie în regulile lumii, care nu tânjește după cele lumești și nu le obține (și suferința e clar ceva nelumesc, căci lumea caută doar bucuria ei lumească – plăcerea - opusul suferinței). Ce rămâne ? Aici e iarăși necredința. Mă incomodează lumea, dar mi-e frică de nelumesc. De multe ori mă temeam că am să înnebunesc. Atât de mult îmi iubesc șabloanele, încât frica asta devenise una nevrotică. O mai am uneori. La fel și pe cea de singurătate și abandon.
Măicuță, am impresia că n-am fost foarte coerentă. Am vrut să scriu așa cum îmi vine, după ce citesc materialele. Iertați-mă dacă e așa. Mă gândeam acum că, deși sunt însetată de libertate, mi-e frică de ce nu e regulă. Cum ar fi fost să fie Seminarul: pasul I: decidem să nu ne răzbunăm. Și eu să zic: am făcut pasul I, nu mă mai răzbun niciodată. Măicuță, sunt la sesiunea a şaptea și parcă acum văd mai bine ce e în urmă. Acum simt cu adevărat setea de răzbunare și o dorința de răzbunare subtilă. Când am scris în jurnal despre mine copil și mi-am amintit cât sarcasm am ştiţi cum m-am simțit? Ca o fiară al cărei pui fusese rănit. Ca o fiară gata să sfâşie. Nu pentru că-şi iubește puiul. Așa am simțit faţă de acel copil: nu te iubesc, dar sunt gata să sfâşii. Şi desigur, atunci am cerut ajutorul: nu să iert (ce minunat şi greu), pentru moment măcar să renunț la răzbunare sub toate formele ei. Inclusiv sub forma subtilă: Ia uitați ce deşteaptă, frumoasă, extraordinară am devenit eu, sper să vă fie ciudă! (Cum ziceam când eram mici: Bravo mie, ciudă ție!)
Măicuţă, știu că fericirea mea nu depinde de ce e afară. Dar există multă împotrivire în mine la acest gând.
Vă îmbrăţişez cu drag şi recunoştinţă,
Ad