Am și eu o singură întrebare, dacă puteți răspunde bine, dacă nu iarăși bine. Sunt foarte supărată pentru că tot ce iubesc pierd. Tot ce am iubit am pierdut și la urmă rămân cu o tristețe mare. Am parte în viață de ceea ce nu vreau. Am vrut un loc de muncă în orașul meu și nu l-am obținut în orașul meu, ci la mulți kilometri departe de casă. Am pierdut familia, duhovnicul, prietenii tot ce aveam până în acel moment. Eu speram să vin mai des acasă și să țin legătura cu duhovnicul meu pentru că speram un transfer în orașul meu. Dar duhovnicul mi-a spus că mă pot spovedi unde sunt și părinții zic că nu voi reuși niciodată să mă transfer acasă. Îmi pun bețe în roate părinții, fără să vrea, poate. Dar îmi fac rău. Toți pe care i-am iubit m-au dezamăgit așa că nu mai cred în oameni. Când eram micuță aveam un cățel pe care îl iubeam dar într-o zi l-am pierdut și pe el. Părinții, duhovnicul îmi zic să vin mai rar acasă pentru că nu mă iubesc. Dacă m-ar fi iubit nu m-ar fi supărat cu vorbele că de ce vin așa des acasă și să stau acolo. Dar oare nu stau suficient cât muncesc, mai trebuie să stau și sâmbetele și duminicile în acel oraș departe de casă unde sunt numai străini și mă simt străină.

Mi-aș fi dorit tare mult ca părinții și duhovnicul să-mi ducă dorul ca unui copil și să fie alături dar ei mă îndepărtează. Și fac astea pentru că nu mă iubesc. Eu speram ca măcar duhovnicul să mă iubească ca pe o fiică duhovnicească dar nici dânsul nu mă iubește ca pe o fiică duhovnicească. Pe acest pământ nu mă iubește nimeni și de aceea sunt foarte tristă. Auzisem că legătura duhovnic - fiică ar fi trebuit să fie una mai puternică pentru că dragostea Lui Dumnezeu e mai mare decât a unui părinte trupesc față de părintele lui. Dar pe mine nu mă iubește nimeni, nici măcar părintele duhovnic ca pe o fiică, atât mi-am dorit să am un duhovnic cu care să mă înțeleg dacă părinții nu vor să mă înțeleagă. Părinții zic din gura că mă iubesc dar nu e adevărat. Toată viața m-au obligat să fac ce vor ei, adică nu se supărau și mă obligau. Au râs de ideile mele mereu, le-au considerat proaste și eu am tăcut și am strâns în suflet frică. Și acum părinții cred că e bine ce-au făcut, cred că ne înțelegem dar eu uneori simt că-i urăsc. Chiar dacă ar mai vrea să se apropie de mine sufletește, nu mai vreau. Au râs de mine și mi-au distrus sufletul, viața, m-au condamnat să trăiesc într-un oraș unde nu cunosc pe nimeni și nu-mi dau voie să vin acasă. Iar duhovnicul în care credeam mi-a distrus definitiv încrederea în orice lucru bun. Părinții, părintele duhovnic m-au lăsat singură când aveam nevoie de ei. Vedeam în părintele duhovnic un om blând, înțelegător, aș fi avut nevoie de o îmbrățișare, de o vorbă bună, dar vorba "te poți spovedi acolo" m-a îndepărtat definitiv și de lângă dânsul și de biserică. Speram ca măcar în biserică să pot găsi ce caut dar nu e nicăieri iubire. Și eu nu mai am pentru ce trăi, uneori mă rog să mor la Dumnezeu pentru că nu pot suporta atâta durere.

Am parte de lucruri materiale dar de iubire nu și aș da cu bucurie lucrurile materiale și să găsesc ce caut. Eu nu înțeleg pentru ce trăiesc, de asta mă rog să mor pentru că decât să trăiesc pentru lucruri materiale sau pentru păcat, mai bine mor. Eu nu mai cred în oameni, pot să zică ei că mă iubesc sau că nu mă vor părăsi, spun minciuni. Și dumneavoastră, dacă ziceți că mă veți ajuta, tot nu vă cred. Nu mai vreau să cred pentru că am fost dezamăgită. Întrebarea mea este: de ce pierd tot ce iubesc și de ce nu mă iubește nimeni? Atâta vreau, un răspuns, dacă îl puteți da, și v-aș mulțumi frumos iar vorbe că mă veți ajuta sau altceva, nu vreau. Nu vă supărați dar eu nu mai cred în oameni, niciodată nu voi mai iubi vreun om pentru că pierd tot ce iubesc și acei oameni mă și dezamăgesc și nu mă iubesc. De aceea sunt foarte tristă și nu mai vreau să cred în om, să iubesc vreun om și să trăiesc. Trista