Un copil tot neînțelegător

Versiune tiparTrimite unui prieten

Săru'mâna,
Voiam să vă spun că pe cutiile unde se donează bani, în biserică, ar trebui scris „DONEAZĂ-ȚI INIMA!”...
Și că Dumnezeu are mult prea multă răbdare, chiar și cu noi, cei din ziua de azi. Chiar dacă noi fugim cu viteze inimaginabil mai mari decât a luminii, cu absolut toată energia, cum spuneați, de bucuria Lui, El se ține după noi, încearcă să țină pasul cu noi, poate, poate ne întoarcem măcar o clipită capul să vedem ce rămâne în urma noastră... sau „cine”...
Cred că eu sunt unul din cei care merg foarte împiedicat, cu julituri în genunchi, care plâng la orice zgârietură, care se uită speriați în jur, crezând că sunt singuri, pe calea asta pe care o întrezăresc, și pe care nu prea mai au curajul să o evite, ca să continue să se prefacă, că orice altă cale este la fel (că doar este tot a lui... numai că de fapt este a Altcuiva... dăruită lui). Singura problemă este amânarea fiecărui moment când aș putea să spun ușurată, că Așa este! Să accept, fără să mai cârtesc, fără să privesc chiorâș, fără să mai caut ce am găsit deja... Obosesc mereu, pentru că nu mă opresc să mă și odihnesc. Fug nu numai de posibilitatea de a mă bucura o clipă lângă Domnul, dar și de odihna care rămâne la fel, cu noi, și ne întremează... Ca să ne ridicăm din nou, nu...?
Numai cazând, putem urca dealul acela al Golgotei...? Mi-e greu să înțeleg de ce tot trebuie să cad, atunci când/sau după ce înțeleg! Sau poate că nu „trebuie” chiar întotdeauna... Răspunsul era tot undeva pe site, la „soluțiile” dăruite de maica Siluana... Dar, adevăratul răspuns pare să fie tot în inima noastră... Adică răspunsul nostru, către Domnul.
Îmi pare rău că nu vă pot ajuta cu nimic. Dar „mă fac și eu mare, acuș”, când aș vrea să fiu alături de Centru și altfel decât așa, mai neînsemnat, în rugăciune.
Dumnezeu să vă ajute, să-i ajutați în continuare pe toți! Și Măicuța Domnului să vă fie mereu mângâiere!
Un copil tot neînțelegător

Eu am răbdare. Acum încă nu te înduri să pierzi plăcerea de a fi neînțelegătoare și când victimă, când agresor. E ceva ce ne dă sentimentul că avem „identitate”, că suntem și noi cineva.
Ca să nu mai cazi ar fi nevoie să accepți că ești un nimic din care Dumnezeu va face acel cineva de care îți e și ție dor!
Până nu vei renunța la falsa nevoie de a „înțelege” cu mintea ta rațională care „cârtește și se uită chiorâș”, cum spui, nu vei intra în taina vie a lui a fi!
Cu binecuvântare și înțelegere,
Maica Siluana