Maica mea,
Mi-a plăcut foarte mult ce ați spus la conferința de la ASCOR (toată mi-a plăcut, am savurat-o efectiv, am primit-o ca pe o hrană de care aveam nevoie, cred că aș putea s-o iau și să arăt la fiecare chestie la ce mi-a răspuns) apropo de atenție. De faptul că nu gândurile sunt cele care ne dau de furcă de fapt, ci împrăștierea atenției. În ultima vreme am trăit asta și am realizat chiar asta, că încercând să mă ocup de un singur lucru o dată, parcă pot realiza mai multe.
Mi-am dat seama câtă vinovăție am trăit nu musai pentru că nu împlineam poruncile, ci pentru că nu le împlineam "pe toate odată". Că la sfârșitul unei zile, dacă îmi verificam lista de activități, vedeam că le-am făcut pe toate, dar după o zi întreagă în care mă simțeam leneșă și vai de capul meu, că iar ajung până seara și n-am făcut nimic.
M-am împăcat cu mine într-un sens la care nu m-aș fi gândit. M-am împăcat cu mine, ca "degetar". M-am împăcat cu mine că nu-mi știu măsura și că nici măcar nu are importanță care-mi e măsura, atâta vreme cât sunt toată, întreagă, prezentă în prezent. Ce bine să nu mai am pretenții de la mine! Ce bine să-L las pe Doamne să fie în mine. El știe exact ce și când trebuie.
Lucrurile au o "ordine interioară" aș putea spune, pe care eu, ca o persoană leneșă ce sunt, am presimțit-o în meditațiile mele "metafizice" întotdeauna. Dar problema era că nu știam să-mi apăr această certitudine, pentru că "ordinea asta interioară" ieșea din rând.
Am înțeles că mă vedeam ce nu eram încă, am înțeles de unde diferența de percepție, a mea față de a altora despre mine. Știu că am citit despre asta în cursurile dumneavoastră, dar acum am înțeles pe viu că așa e, cu adevărat e greu să fiu ceva ce încă nu manifest, în vreme ce manifest ceva ce nu vreau să accept despre mine, dar care, iată, paradoxal, mă "pregătește" pentru acel ceva ce voi fi, dar încă nu sunt.
Înțeleg, înțeleg acum multe lucruri despre presiunea pe care am resimțit-o din partea oamenilor, părinților, profesorilor... presiunea "lumii" de a mă învață să fiu om de treabă. Lumea se conservă în felul ăsta, transmițând informații vitale pentru supraviețuire. Dar acum, m-am eliberat de asta. Acum am înțeles libertatea. Citeam zilele astea la Exupery:
"Condițiile fericirii nu sunt niciodată căutarea fericirii.
Fericirea, după ce ai creat, îți este acordată ca răsplată.
Iar condițiile fericirii sunt lupta, constrângerea și răbdarea.
Condițiile frumuseții nu sunt niciodată căutare a frumuseții.
Frumusețea, atunci când opera ta e încheiată, îți este acordată pentru a te răsplăti.
Și condițiile frumuseții sunt luptă, constrângere și răbdare.
Ca și condițiile libertății tale.
Ele sunt daruri ale libertății.
Libertatea, atunci când ai crescut ca om, este răsplată a acestui om, care dispune de un imperiu pentru a se exprima.
Și condițiile libertății tale sunt luptă, constrângere și răbdare."
Genial. Uimitor. Minunat.
Cu toții trăim asta, nu avem cum să evităm. Mă gândeam la fetele mele, care trăiesc experiența frustrării de a nu-și putea cumpăra tot ce doresc, de a nu putea avea tot ce doresc. Și-mi aduc aminte de copilăria mea, de experiența frustrării. Atunci, trăiam asta pentru că era perioada lui Ceaușescu și se găseau greu sau nu se găseau.
Acum, ele trăiesc experiența asta pentru că nu consider sănătos să le cumpăr tot ce-și doresc. Atunci, eu îl percepeam pe tata că "nu vrea să-mi cumpere". Acum, ele mă percep pe mine că "nu le cumpăr". Frustrarea e tot frustrare, nu contează care sunt motivele pentru care se ajunge la ea.
Știu că am găsit la Nuță asta, că un copil găsește prilejuri de manifestare ale propriei individualități în frustrările mai mici sau mai mari pe care le trăiește.
În viața pe care o trăim până la o anumită vârstă, noi doar ne găsim individualitatea. Ne găsim pe noi.
Cât de frumos spuneți cu lepădarea sinelui rănit. Și cu luarea crucii.
Parcă am ajuns la un prag, Maica mea. Un prag la care nu mai e frică, ci doar încredere că totul e așa cum e și e BINE. Un prag la care nu mai am nevoie să demonstrez nimic, nimănui, pentru a primi OK-ul să exist. Acum pot fi.
Azi, nu știu când, la un moment dat, am avut gândul ăsta: ce bine să nu mai fiu eu, ci Hristos să locuiască în mine! E atâta libertate în asta!
Și de multe ori îmi vine în imagine o secvență scurtă și care nu aș fi crezut că-mi va rămâne cu atâta semnificație în minte. De astă vară, de la Durau, când am urcat până sus, la cabana aceea, și ați vrut să rupeți o floare și v-am întrebat la ce vă folosește și ați spus că ok, n-o mai rupeți. Și ați spus că asta e voia Domnului pentru dumneavoastră atunci. Și apoi am spus că nu se poate, și am cules-o eu pentru dumneavoastră. Și ați spus că ok, acum asta e voia Domnului pentru dumneavoastră, atunci. Gestul acela a rămas cu valoare de parabolă în mintea mea, pe care mi-l amintesc în multe situații când un lucru se întâmplă sau nu se întâmplă așa cum îmi doresc la un moment dat. Mi se pare asta condiția esențială a libertății.
Da, săptămâna asta am trăit încercând să fiu ceea ce sunt, să observ și să mă observ, să accept ce e și să binecuvântez.

În week-end, am fost la ai mei... Am fost surprinsă să mă văd înțelegându-i, dar nu cu acea înțelegere-empatie, ci cu o înțelegere față de bagajul pe care-l au, față de lecțiile pe care le-au învățat din copilărie, dar la care nu s-au îndurat să renunțe, să le lepede, să le integreze, ci le lasă să-i macine mai departe. Pentru prima oară, am simțit față de ei ceva ce nu e nici milă, nici judecată, nici resentiment, nici superioritate - deși s-au certat, așa cum îi știam, deși mă luau martor când unul când altul, la fel ca în copilărie - pur și simplu le-am dat voie să fie; am știut că nu mai au putere asupra mea, nu mă mai zguduie, nu-mi mai e frică. Mă rugam pentru ei cu sentimentul că Doamne poate lucra prin asta, prin rugăciunea mea, ca descendent al lor, pentru ei. Că vindecarea nu e musai să fie cauză-efect, ci pur și simplu, "încheiere" peste generații.
Da, asta cred că a fost sentimentul de bază săptămâna asta: acela că în mine se încheie multe lucruri, că ăsta e rostul meu aici, de a fi tocmai pentru a se încheia. Că încheindu-le pe cele pe care le "întâlnesc", se încheie și toate imaginile din spatele lor, de parcă toate ar fi replici în oglindă și scoțând "obiectul" care producea imaginea aceea reflectată din oglindă în oglindă în trecut, încât la un moment dat nu se mai știa unde e obiectul, ei bine, acum scoțându-l, a dispărut imaginea complet, nu mai trebuie lucrat cu fiecare imagine din trecut, ca să fie scoasă.
Sărut mâna cu drag, Maica mea și bucurie în Domnul.
Cr