Preascumpa mea Măicuță!
Noi două știm că puteam să pun capăt suferinței mele într-o clipă, dar acea variantă am exclus-o de la început până la sfârșit, ultimele "mingi la plasă" primindu-le chiar în lunile februarie și martie anul acesta. Am refuzat mereu și categoric acea variantă pentru că știam că nu asta ar fi soluția sub nicio formă! Asta nu putea fi voia lui Dumnezeu! Nicidecum. Nu ne putem clădi "fericirea" pe nefericirea altora!
Am avut grijă să rămân trează și nu cumva să cad în extrema cealaltă (la fel de periculoasă): uitarea. Știam că nu e nici una, nici cealaltă, ci singura rezolvare era numai și numai VINDECAREA PRIN PUTEREA IERTĂRII!
Realizând în final consecințele greșelilor mele și gravitatea lor m-am ridicat și am cerut lui Dumnezeu să mă ierte și să mă vindece. I-am dat Lui cu bună știință suferința mea și L-am rugat să o transforme în Binecuvântare.
Măicuță, ÎN TREI ZILE M-A VINDECAT! Mi-a fost atât de mare uimirea văzând și această minune și mi-a venit atât de greu să cred încât am stat cutremurată și nemișcată, ca nu cumva să se fi petrecut totul doar în imaginația mea...
Zilele au trecut și am văzut că totul e real, nu e nicio amăgire. N-am contenit să-I mulțumesc Domnului și pentru această minune, dar totuși am plâns foarte mult... O, parte din mine ("gheara") s-a dus... și am jelit-o... așa, ca în doliu... doar era a mea și am iubit-o mult... Totul s-a petrecut nesperat de lin și frumos, șansa mea fiind faptul că am renunțat la ea de bunăvoie, cu bună știință, fără urmă de constrângere. Am băut paharul cu un curaj de nedescris!
A trecut și perioada de doliu și urmăream cu mare atenție ce se întâmpla. Mă rog Duhului Sfânt să mă ajute să vă pot descrie cele ce urmează...
Așadar, toată suferința mea a luat sfârșit, dar DUREREA ACEEA a rămas... ESTE ACOLO MĂICUȚĂ! În același loc și ziua și noaptea, în tot ceasul, în toată vremea. Am tot așteptat să am ceva concret să vă pot scrie, dar starea asta m-a neliniștit în continuare, neștiind ce vrea să însemne...
Dimineață, la biserică, am reușit să mă rup de lumea asta atât de total, cum n-am reușit până acum poate niciodată. Pe tot parcursul Sfintei Liturghii n-am făcut altceva decât să mă minunez în Domnul, CÂT DE VIU ESTE EL!
Momentul împărtășaniei a fost chiar straniu, pentru că am simțit ca și cum forța unui magnet m-ar fi tras spre Potir și n-am umblat, ci AM ZBURAT cu viteza luminii să mă împărtășesc! Câteva secunde m-am chiar amuzat de acest fapt, dar întorcându-mă la loc niște lacrimi MARI mi-au inundat obrajii. Măicuță, nu eu am plâns! El a plâns! „Doamne, de ce plângi Tu? PENTRU CĂ TE CAM IGNOR?????????????? E drept, recunosc, dar Tu știi că ceea ce mi se întâmplă e prea mult! Nu mă descurc și cu Tine și cu lumea asta în care m-ai pus! Voiești să fiu mult mai conștientă de Tine? AJUTĂ-MĂ ȘI VOI FI!”
Am venit acasă cam întoarsă pe dos... Cum să fac să le împac pe toate? Îmi pare rău că sunt atât de grea de cap și din această cauză îngreunez și lucrarea lui Dumnezeu, dar iarăși nu pot deznădăjdui pentru că știu că în momentul în care Dumnezeu începe o lucrare cu cineva o și duce la bun sfârșit!
În orice caz, acum iar m-am împotmolit, pentru că iar nu înțeleg nimic... DUREREA ASTA CARE DE FAPT NICI NU MAI DOARE! Culmea culmilor! A mai văzut cineva așa ceva? Nici nu mă mai dori Durere, dar nici nu mă lași!!!!! DOAR EXIȘTI ACOLO, ÎNLĂUNTRUL MEU! Pentru ce?
Hopa! Chiar eu am susținut mare și tare, nu demult, că DUREREA DOARE! Acum nu mă mai doare, doar ESTE! Dacă nu mă dori, înseamnă că nu ești durere! ATUNCI CE EȘTI?
Am stat nemișcată câteva ore ca să urmăresc cu atenție ce poate fi ca să-i dau odată de capăt... Am urmărit această stare mai ceva ca un detectiv iscusit... cu multă-multă răbdare și într-o liniște profundă.. Mi-am promis în sinea mea că NU MĂ LAS PÂNĂ NU-I DAU DE CAPĂT! (Oare de ce mă duce gândul acum taman la Iacov?).
Ia să văd, cum te manifești, măcar să-i pot scrie măicuței Siluana, poate îmi va da Sfinția sa un imbold... Și ce credeți că am simțit într-un cuvânt? O PREZENȚĂ! O PREZENȚĂ VIE, ATÂT DE VIE! Așadar, EȘTI O PREZENȚĂ!
Simțind asta, iar am sărit în picioare și am început să mă închin de mii de ori! TU EȘTI DOAMNE? TU EȘTI DOAMNE! SLĂVIT SĂ FII ÎN VECI!
Mi-am cuprins mijlocul cu ambele mâini și am simțit că în acea clipă AM REUȘIT SĂ ÎMBRĂȚIȘEZ ÎNTREG UNIVERSUL! Parcă brațele mele nu aveau nici început și nici sfârșit! Mi-aș fi dorit ca această stare să nu se mai termine niciodată! Am stat așa, nemișcată, nici nu știu cât timp, ca nu cumva să stric ceva din frumusețea momentului, pentru nimic în lume!
După o vreme îndelungată, m-am așezat cu mare grijă... CUVINTE? Nu mai am de-atunci! Tot ce pot să rostesc este doar rugăciunea inimii, suflând și răsuflând de parcă aș fi un aparat: DOAMNE IiSUSE HRISTOASE, FIUL LUI DUMNEZEU, MILUIEȘTE-MĂ!" Și mersul mi-e altfel! Parcă aș fi un Potir, care are grijă de Conținutul Prețios!
MĂICUȚĂ! M-A ELIBERAT MÂNTUITORUL IiSUS HRISTOS!
Acum înțeleg că BUCURIA nu înseamnă nici râs, nici amuzament, nici veselie, nici altceva, ce credem noi atât de greșit!
Abia azi pot crede cu adevărat că DOMNUL M-A INVITAT SĂ INTRU ÎN BUCURIA SA!
Măicuță,VĂ MULȚUMESC ! AM MAI PRIMIT O PĂRTICICĂ DIN DIAMANT! LĂUDAT, SLĂVIT ȘI BINECUVÂNTAT SĂ FIE DUMNEZEUL NOSTRU ÎN VECII VECILOR!
Vă îmbrățișez cu DOR și DRAG și cu deosebit respect și recunoștință.
Al Sfinției Voastre copil: Kati
Draga mea copilă, Kati,
Mă întreb minunându-mă: Cum de se alege câte un om care are curajul să-L asculte pe Domnul și să facă ce i se cere în ciuda lipsei de „dovezi” că va găsi ce caută?! Cum de îndrăznește acel om să renunțe la cererea inițială ca să se deschidă primirii unui dar despre care nu știe nimic?!
Poate ar răspunde cineva că acela e un ales. Dar Dumnezeu ne-a ales pe toți, pe fiecare dintre noi, să fim oameni și, a fi om înseamnă să-ți afli sensul existenței și bucuria de a fi în Dumnezeu, în relația vie cu El.
De ce nu răspundem toți?
Sau, de ce alegem să răspundem într-o limbă a dorințelor trecătoare și ucigătoare de suflet?
Pentru că refuzăm Crucea. Și o refuzăm pentru că o privim cu vederea celui rău care ne-o prezintă ca pe o suferință care ni se cuvine ca pedeapsă pentru nevrednicia noastră din partea Unui Dumnezeu drept!
Și ce ne aduce această privire piezișă? Suferință! Multă și urâtă suferință! Și cum o trăim? Folosindu-ne mintea pentru a scorni mereu noi și noi mijloace de anihilare a simțirii durerii și de producere a plăcerii. Și ce folos avem? O tot mai gravă deteriorare, o tot mai cumplită suferință.
Suntem înfășurați, blindați ad-literam, cu aparate, echipamente și comportamente de protecție dar nu scăpăm de suferința care devine tot mai prezentă și tot mai ucigătoare.
Care e taina acestei fărădelegi? Frica de o anumită suferință! E uimitor! Alegem să suferim mult, urât, meschin, nedemn, cu suferințe pe care le cunoaștem și controlăm cumva (rău cu rău), pe care le urâm doar de dragul urii, pentru că le și îndrăgim (dar mai rău fără rău) de vreme ce nu cerem ajutor de la Dumnezeu să ne eliberăm de principala lor cauză: frica de durerea nașterii la viața cu sens. Și cercul se învârte fără oprire: cu cât fugim mai mult de durere apelând la anesteziante și surogate de plăcere, cu atât ne înfundăm mai mult în suferință...
Dar iată că tu, un copil „oarecare” de pe pământ (și, Slavă Domnului, nu ești singura) ai aflat ieșirea! Greu, cu chin și suferință, cu împotriviri și poticniri, dar și fără întrerupere, ai făcut mereu și mereu pasul următor pe Cale respectând „rânduiala nefăcută de om”: Te-ai rugat, te-ai spovedit, te-ai împărtășit, ai ascultat, ți-ai tăiat voia (fără să te desființezi ca persoană liberă), ai învățat să ierți, ai învățat să ceri iertare, ai învățat să te cunoști, să te accepți, să te asumi ca să te dăruiești Lui, Celui ce lucrează cu și în tine în Biserica Lui! Și toate astea le-ai făcut ținând cu tărie de câteva repere esențiale: onestitate, atenție la tine însăți și la trăirile tale, acceptarea de sine și a durerii și oferirea permanentă a acestui preaplin lui Dumnezeu în liturghia lăuntrică. Așa, ai ajuns la trăiri care în Sfânta Tradiție se cheamă: „străpungerea inimii”, trezvie, contemplare, primirea mângâierii Prezenței lui Dumnezeu în noi...
Tu, „om simplu” și fără teologie ai descoperit că acceptarea durerii de care se tem oamenii, devine ușă a Bucuriei sfinte.
Scriu toate astea și cu teamă să nu te rănească duhul mândriei, dar și cu nădejdea că se vor folosi și cei ce încă nu îndrăznesc să creadă că e atât de simplu, că e la îndemâna oricui să facă asta. Îl rog pe Domnul să te apere de cădere sau, de vei cădea, să facă și din aceasta o nouă lecție duhovnicească.
Eu îți mulțumesc ție, Kati!
Eu vă mulțumesc vouă, tuturor celor care lucrați cu onestitate și responsabilitate vindecarea prin iertare! Pentru că mărturiile voastre sunt tot atâtea chemări adresate atât celor ce încă nu știu „ce face Dumnezeu în Biserica Lui”, cât și celor ce intră în ea ca într-un muzeu de antichități admirând că pe niște podoabe scumpe: icoanele, Sfânta Liturghie, Sfintele Taine, cântările, rugăciunea lui Iisus, nevoința și postul, trezvia și contemplarea...
Eu îți mulțumesc pentru curajul și îndrăzneala pe care ai avut-o de multe ori de a nu te lăsa intimidată sau chiar alungată de neputințele câtorva „custozi” ai muzeului, fără să cazi în deznădejde sau să judeci fără rugăciune și sfat duhovnicesc, dincolo de durerea momentului respectiv!
Dumnezeu să te apere de tot răul și să te păzească de ispitele „de-a drepta”, Copil drag!
Cu rugăciune și recunoștință,
Maica Siluana