Vă scriu pentru prima (şi probabil ultima) oară o scrisoare. Vă scriu să vă povestesc drama şi durerea mea, de care vă feresc atent încă din perioada liceului. Vă scriu pentru a pune capăt unei vieţi lipsite de bucurie.
Vă scriu o singură scrisoare amândurora pentru că acum vă privesc cu aceiaşi ochi, ca fiind părinţii mei şi nu mai fac deosebirea pe care o făceam în copilărie, atunci când tu, mamă, erai viaţa mea, singurul meu sprijin, iar tu, tată, erai cel mai mare duşman. Acum vă privesc împreună şi mă bucur de lucrul ăsta. Mă bucur că v-aţi apropiat şi voi în ultimii ani, că a dispărut cea mai mare şi apăsătoare parte a tensiunilor care v-au distrus viaţa vouă şi mie deopotrivă.
Nu vreau să reproşez nimic. Vreau doar să mă eliberez de ceea ce voi greşit m-aţi învăţat, fără să vreţi, fără să ştiţi.
Nu pot reprosa nimic, tată, pentru că la rându-mi sunt părinte acum, şi înţeleg mai bine ca oricând de ce n-ai putut să mă iubeşti. Dumnezeu mi-a dăruit mult mai mult decât ţi-a dăruit ţie, şi îmi pare că sunt un tată mai prost decât ai fost tu. Nu te simţi ofensat, te rog. E o scrisoare a adevărului şi lucrurile trebuiesc vădite aşa cum sunt. Ai fost un părinte prost, nu ai fost în stare să mă iubeşti, să mă aperi, să mă înveţi a fi bărbat (deşi tu însuţi ştiai să fii bărbat), să mă ajuţi la nevoie, să mă ierţi când am greşit. M-ai urât. M-ai urât din toată inima, am simţit asta. Nu ştiu motivul, poate nici nu contează acum. Ştiu că ţi-ai fi dorit să mă iubeşti, dar n-ai găsit dragoste să-mi dăruieşti. În sufletul tău rănit de nedreptăţile suferite, lipsit de dragostea vreunui părinte care să te iubească la rândul tău, nu ai găsit nici o resursă pentru a mă iubi, pentru a mă ierta, pentru a mă bucura. Mă doare durerea ta, să ştii, tată. Te înţeleg acum, aşa cum atunci nu te înţelegeam. Am învăţat de la tine să urăsc. Am învăţat răzbunarea, reproşul, mânia, revolta. O, cuvintele nu pot să descrie ceea ce m-ai învăţat. Suntem amândoi în spatele unui perete gros, care încă nu ştiu de ce ne apără.
Dar, tată, eu vreau să ies de aici. Dacă va fi nevoie voi sparge zidul, deşi putere nu am acum. Dar vreau, tată, şi voi ieşi. Îţi zic adio, acum, ţie celui care mi-ai umplut sufletul şi viaţa de durere; şi împreună cu tine spun adio şi urii. Vino, Dragoste, vino şi umple golul din mine, golul pe care tatăl meu nu a putut să îl umple, pentru că la rândul lui nu avea decât un gol. Umple şi golul lui!
Mamă, te-am lăsat la urmă. Ai avut o viaţă grea, tata nu ţi-a uşurat-o cu nimic, din contră. Nici un reproş nu am, îţi mulţumesc pentru că m-ai dorit, că m-ai crescut, că m-ai răbdat, că nu m-ai părăsit, că mi-ai acordat libertatea atunci când am avut nevoie, că te-ai jucat împreună cu mine, că ai desenat împreună cu mine, că m-ai iubit aşa cum ai ştiut, cum ai putut.
Dar, trebuie să ştii, mi-ai făcut mult rau. Nu ştiu să îţi spun cum şi ce ar fi trebuit să faci (nici nu îmi pot imagina ce aş fi făcut în locul tău, aş fi cedat rapid, aş fi înghiţit probabil tubul acela cu pastile la care tu ai renunţat, gândindu-te la mine), de asta nici nu te pot judeca. Ştiu doar că ai greşit. Că nu mi-ai permis să mă dezvolt sănătos. M-ai învăţat să înţeleg viaţa greşit, mi L-ai ascuns pe Dumnezeu (într-un asemenea mod încât nici până azi nu L-am regăsit), mi-ai pus în spate o povară care m-a depăşit, povara propriei tale fericiri, m-ai tratat ca pe un prieten (sau mai degrabă soţ) şi m-ai împovărat cu poverile tale, când nu eram în stare să port nici propriile mele poveri. M-ai încurajat să fiu iresponsabil şi imatur, sperând să îmi faci copilăria şi tinereţea fericite. Ştiu că toate astea îţi sunt necunoscute acum, şi că nu înţelegi ce vreau să spun. Domnul să te lumineze şi să te întărească, să spargă şi zidul tău şi să te cucerească, pe tine şi pe tata. Domnul să te înveţe să trăieşti şi fără mine, să umple El golul lăsat de plecarea mea din casa voastră.
Îţi spun adio şi ţie mamă, celei care nu m-ai iubit şi ocrotit ca pe un copil, ci m-ai împovărat cu sarcini ce se cuveneau tatălui meu. Şi împreună cu tine spun adio tuturor minciunilor, obiceiurilor autodistructive, fricilor, temerilor pe care le-am învăţat de la tine. Mă rup mamă de imaginea ta, de simbolul tău. Doamne, vino şi unge rana lăsată de mama mea, vindec-o, şi umple golul lăsat de plecarea ei. Sparge, Doamne, zidul în spatele căruia mă ascund. Dăruieşte-mi Viaţă! Bucurie! Dragoste!
Domnul să vă binecuvânteze, mama şi tata!

Cu lacrimi de durere, dar cu nădejdea bucuriei,
Fiul vostru,
C.