Maica Siluana,
Continui cu tema de la sesiunea a 6-a.

Ca mecanisme de apărare, cel mai frecvent am utilizat până acum: iertarea rapidă și superficială, ignorarea trăirilor lăuntrice proprii și raționalizarea (”înțelegerea” mecanismelor din care agresorul face ceea ce face), dar asta implică și judecarea lui, deci fără a scăpa din spirala de rău.

Știți cercurile vicioase din psihoterapia cognitiv-comportamentală. Mi se pare că de fapt ele sunt spirale: noi, ca oameni, ne învârtim în cercuri vicioase, mergând din rău în mai rău, deci o dimensiune verticală a lucrurilor (duhovnicească) sau schimbăm sensul și cercul devine virtuos, caz în care urcăm pe spirală (procesul de înduhovnicire, de creștere în asemănarea cu El, prin harul Lui).
În viața spirituală nu există teren neutru: ori spunem ”da” lăuntric Lui, ori... chiar dacă nu suntem conștienți și ni se pare că nu am spus niciun răspuns, ne lăsăm pradă unor înșelăciuni și e de rău.

Dincolo de mecanismele de apărare pomenite în lecție (scuzarea celuilalt, învinovățirea de sine, identificarea cu agresorul, iertarea rapidă și superficială, ignorarea trăirilor lăuntrice proprii), ajung la imposibilitatea mea de a ierta. Nu este vorba despre piedici, așa cum sunt mecanismele mai sus pomenite, ci de o incapacitate. 
Piedicile par a ține de mecanismele psihologice de apărare, adică psihologia simplă, clasică sau seculară, implicând gânduri, comportamente și sentimente.
Iertarea însă are și o componentă psihologică (partea omului, acea hotărâre de a alege iertarea), dar copleșitor de mare este partea duhovnicească.
Prin puterile mele îmi este clar că nu pot ierta, și asta este bine, pentru că mă face să apelez la puterea lui Dumnezeu, să îmi pun nădejdea în Domnul că îmi va da inimă iertătoare, exersând iertarea prin puterea Lui, nu prin priceperea mea.
Chiar săptămâna trecută ajunsesem la concluzia că prin mecanisme strict psihologice noi (ca oameni despărțiți de Dumnezeu) nu putem ierta. Putem scuza (adică putem atribui vina factorilor independenți de voința vinovatului), putem raționaliza (adică putem înțelege de ce anume vinovatul se comportă așa, mimează la rândul lui sau reacționează la un alt rău), dar ruperea reală, adevărată a lanțului răului nu poate fi făcută decât prin iertare, prin har, prin puterea Lui în mine.
Așadar sunt în punctul în care înțeleg că despărțită de El nu pot face nimic în privința iubirii și a iertării, pe care atunci când le întrevăd frumusețea, ajung la hotărârea că vreau să fiu a Lui 100%.

Rezumând, îmi dau seama că nu pot ierta sau iubi (cu adevărat, matur, fără înșelăciuni sau apărări) prin puterile mele și Îi cer ajutorul.
Am momente clare când Îi experimentez harul, în astfel de momente de faliment (al propriului ego), mai ales în domeniul profesional, parcă trăiesc starea de flux :-) și sunt revigorată în situații în care ”ar trebui” (în logica omenească) să fiu obosită, după orele de consultații sau psihoterapie.

Cu drag,
S