Pentru mine, felul în care mă judecam pe mine venea din dorința de a-mi explica și numi cât mai bine, cât mai corect și precis ceea ce vedeam... perfecționismul meu, vorba aia. Pentru ca apoi, Domnul să vindece exact ceea ce-I arătam. Ceea ce se transforma, ușor-ușor, în abuz și, mai târziu, în tendința de a nega ce simt (ca nu cumva să simt ceva nașpa)... și care ieșea apoi prin tot felul de somatizări.
Asta se întâmpla când instanța eram eu.
Apoi, am hotărât, totuși, să-L las pe Domnul să judece și am admis că nu prea știu să denumesc ce simt și, cu atât mai puțin, să spun că e bine sau rău. Și atunci, am început să-I las Domnului simțirea, fără a mai încerca să spun eu ceva despre ea: Uite, Doamne, eu asta simt. Nu știu să spun ce e, că atunci când spuneam, mai tare mă înfundam. Așa că, ia Tu asta și transformă Tu în ce știi. Și priveam la simțire, trăind-o și nenumind-o, dar dezidentificându-mă cumva de ea: sunt conștientă ca simt ce simt, și, chiar dacă nu știu ce e, chiar dacă am tendința să-i spun că e bine sau rău, totuși, nu-mi dau voie să mai spun că e bine/rău... pentru că nu sunt credibilă. Am prea multe experiențe în urmă, care-mi arată că m-am înșelat de nenumărate ori. Încetul cu încetul, am deprins mișcarea asta, de a nu mai vrea să numesc ce simt și de a nu mai cataloga, și acum e aproape un gest reflex să-I încredințez simțirea și nu denumirea ei. Simțirea nu e tot una cu denumirea ei și degeaba încredințez denumirea (mai ales dacă e greșită), că simțirea tot nu se vindecă, că eu sunt atentă la denumire și la a-L controla pe Domnul cum, în ce loc să mă vindece. E ca și cum m-ar durea capul și m-aș duce la medic și i-aș spune să-mi pună un plasture pe cap, că doar, acolo mă doare, în loc să-l las să mă consulte el, să-mi spună el ce am nevoie și să-mi dea el medicamentul potrivit.
După aceea... încep să se întâmple alte minuni.
Cr
Draga mea Copilă,
Ce scrii tu aici e o descoperire pe viu a unui minunat dar pe care i l-a făcut Dumnezeu omului și anume: cunoașterea și prin simțire. Când omul trăiește fără harul lui Dumnezeu, simțirea se oferă cumva de la sine rațiunii pentru a putea fi asimilată de conștiința omului căzut, centrat pe nevoia de a înțelege rațional și a controla realitatea prin explicații coerente pentru confortul său psihic. Când omul se întoarce la Dumnezeu și se unește cu El prin Sfintele Taine și rugăciune, cele două sectoare ale sufletului (rațiunea și simțirea) învață să nu se mai saboteze sau să se paraziteze una pe cealaltă, ci se unesc cu lucrarea harului cel necreat. Cel ce realizează unirea este Duhul Sfânt prin energia necreată, dar cel ce oferă componentele sfâșiate ale sufletului este omul. Ei, și cam asta ari fi ce ne cere Sfântul Apostol Pavel când spune să ne oferim lui Dumnezeu ca jertfe vii.
Când dai nume acelor simțiri vei vorbi despre ele și ele vor rămâne în afară chiar dacă Îi vorbești lui Dumnezeu. Când însă I le arăți și I le oferi Lui, împlinești atât un act de cunoaștere vie, cât și unul de naștere în Domnul!
Dumnezeu să te mângâie și să te învețe mai departe meșteșugul bucuriei Lui!
Cu dragoste și rugăciune,
Maica Siluana