Binecuvântarea...
Ce "dulce" e atunci când o fac pentru oameni dragi sau de care mi-e milă dar de la distanță, pentru oameni care mă ajută și îmi vor binele, care se poartă frumos cu mine...

Binecuvântarea...
Ce grea este atunci când oamenii fac rău în jur, rău mie direct sau indirect...
Ce tăiere a voii! Ce scrâșnet de dinți și de măsele! Câtă împotrivire este în mine când aud înjurături și eu am ca opțiune să binecuvântez! Această împotrivire nu o simt a mea! Este în mine dar nu e a mea. Este ca o ne-asumare a responsabilității și a aportului prin rugăciune, la mântuirea omului care mie îmi face rău. "Dacă eu mă rog și-l binecuvântez, el se va mântui! Dar... nu merită!"
Și totuși... Doamne binecuvântează! Doamne binecuvântează! Doamne binecuvântează!
Altă cale nu mai e, altă cale nu mai vreau. Deși în continuare furia se face ghem în gâtul meu, inima îmi bate și aș sări ca arcul să fac "ordine", aș sări în schemele mele, deși mă învăluie gânduri-gânduri, gânduri-paraziți, eu... acum aleg să binecuvântez! Acum eu nu mai sunt singură! Și toate sunt cu rost! Nu mai mestec ură și venin... în gol! Le vede Doamne!!! Doamne mă vede! Și Îi e drag de mine, așa cum sunt eu!

Doamne binecuvântează pe toți cei la care când mă gândesc am sentimente grele și apăsătoare! Binecuvântează-i și dă-le pacea și iubirea Ta! Amin!
RC