Sesiunea 8
Mă bucur că te-ai oprit un pic din drumul tău pentru că deja lucrurile alunecau încet, încet înapoi. De ce spun asta? Fugi de tine, fugi de Domnul. Fugi de suferință. Maica Siluana a spus că drumul de la caricatură la icoană este dureros, anevoios, ia toată viața.
M-am speriat. De ce? Rugăciunea mea, aș putea spune disperată din ultima vreme, „Doamne, vreau să fiu cu Tine, nu mă lăsa să mă întorc înapoi, nu îi lăsa pe ai mei să mi Te fure”, (mai ales înainte de a merge acasă să-i văd pe ai mei) cred că a fost ascultată. Domnul vrea să fiu cu El, dar nu chiar așa cum îmi închipuiam eu, adică dintr-o dată o să mă cuprindă o veselie și o pace incredibile. Este într-adevar o bucurie în această suferință dar e NEVOIE DE SACRIFICII. Am fost de acord, dar când să pun în practică, mi-am astupat urechile în ceea ce privește vocea interioară, am devenit foarte preocupată de mâncare (sună cunoscut, nu?), am început să mănânc muuuult pentru a nu mai auzi vocea, pentru a nu mai simți durerea, pentru a mă simți bine. Mi-am pus un film, m-am prefăcut că mi-a plăcut, am mâncat, am dat drumul la radio, am vorbit cu ceilalți cu o veselie exagerată, m-am prefăcut că mă interesează știrile din ziar, că îmi dau cu părerea despre chestiuni concrete (că doar trebuie să trăiesc în realitate), mi-am zis ce fain îi să relaționezi cu oamenii, la servici trebuie să fac tot timpul câte ceva, să nu am timpi morți, uite chiar m-am descurcat foarte bine în conversație cu un prof care a venit azi la bibliotecă, cred că mă consideră „faină”, vezi că și tu știi să zâmbești „fain”, de ce trăiam eu așa închisă în mine?!, creștinul este vesel, de fapt poate că am dragoste pentru oameni, nu trebuie să știe lumea ce religie am, sunt activă și întreprinzătoare, încă o felie de lebeniță și apoi gata, sunt prea obosită pentru rugăciune, de la căldură și cred că am exagerat cu rugăciunea în ultima vreme, n-oi fi eu mistică, of, trebuie să merg și la biserică, lasă că se termină și abia aștept să ajung acasă să mai întreprind ceva, poate a trecut și codependența și acum sunt o fire veselă, ceilalți mă consideră deosebită, of, știți, eu am o situație mai grea, colegele de fapt nu prea se țin de program dar încerc să mă adaptez și eu aici, mare noroc pentru biblioteca asta că am venit eu aici, de acum lucrurile vor merge foarte bine, încă o ceașcă de cafea, oare de ce am acid la stomac?, păi dacă nu mă hrănesc cum trebuie, toată lumea spune că am slăbit, sunt caraghioasă, sunt deosebită, sunt urâtă și proastă, sunt sfântă, încă o înghițitură... Doamne, nu mai pot, de ce nu mă asculți?, de fapt ceilalâi sunt de vină, nu vezi?... buf!
M-am oprit...
Doamne! (ce bine că mai esti acolo). „Împărate Ceresc Mângâietorule, Duhul Adevarului...”, sunt codependentă. Trebuie să simți durerea, trebuie să faci sacrificii, altfel nu se poate...
Cum, Doamne, în lumea asta?
Tacere.
Dar, Doamne...
Vrei să fii cu Mine?
Dar oare e firească durerea asta, nu TREBUIE să mă simt bine, Doamne? Chiar trebuie să mor, Doamne? Să rupi legăturile mele? Trebuie să trec prin durere?
DA...
„Lacrimi mari îmi curg pe față cu păreri de rău...” Maica Domnului ajută-mă!
ARB