Aș vrea să vă povestesc și cum am învins frica asta compulsivă de întuneric, vara trecută: venisem acasă de la serviciu, seara târziu, și se luase curentul în tot cartierul, iar eu stăteam la etajul șapte. Am intrat în scara blocului, iar când am ajuns la scări m-am trezit într-o beznă totală și am iesit instant înapoi în stradă. Am mai stat pe afară vreo 15 minute în speranța că revine curentul, deja se făcuse 22.30, eram și foarte obosită, așa că m-am încurajat în sinea mea și am zis că să mai fac o încercare. Am intrat iar în bloc, am urcat vreo cinci trepte, după care am ieșit iarăși rapid, atât de groaznic era sentimentul de frică.
Dupa încă vreo 15 minute de stat în fața blocului, în care nu a venit niciun vecin, iar curentul nici atât, mi-am zis în sinea mea: „Doamne, uite cum facem: eu zic Doamne, Iisuse miluieste-mă la fiecare treaptă pe care o urc, iar Tu ai grijă sa nu se întâmple nimic până ajung în casă”.
Zis și făcut. Am intrat în bloc, am început să urc foarte încet, treaptă cu treaptă, zicând rugăciunea. Pe la etajul doi dintr-o dată m-a apucat o frică de nedescris, fiindcă era beznă și înainte și înapoi, astfel încât nu mai puteam nici să ies rapid din bloc și mi-era și groază să mai înaintez în acel întuneric desăvârșit. Și atunci mi-am amintit că citisem undeva, că atâta vreme cât cineva zice „Doamne Iisuse, miluiește-mă”, nu i se poate întâmpla nimic rău.
Așa că am continuat să urc, treaptă cu treaptă și tot treaptă cu treaptă am simțit că se dizolvă acea frică irațională de întuneric, în care mă așteptam ca la fiecare pas cineva să mă izbească de toți pereții.).
G
Copila mea
Mulțumesc mult, Copila mea, că ai descris atât de bine această lucrarea a Domnului cu tine. Da, te-ai vindecat, adică Domnul te-a vindecat pentru ca tu ți-ai asumat întreaga neputință, nemaiputând nici măcar să fugi de ea, darămite să o negi. Asumarea neputinței e ca o moarte pentru că generează frica fiziologică de moarte care, de fapt e o frică de o realitate închipuită, construită din amintiri și imagini ale unor întâmplări terifiante, ale noastre sau ale înaintașilor noștri, depuse în adâncul memoriei cu scopul de a ne păzi de repetarea traumei. Această memorie nu gândește rațional, nu cântărește gravitatea pericolului, ci dacă ceva din realitatea prezentă seamănă cu cea din trauma veche, declanșează atacul de panică sau frica aceea compulsivă care-l împiedică pe om să se expună pericolului posibil, cu riscul de a-l pune în pericole chiar mai mari, dar controlate de altă instanță decât acea memorie.
Cum spuneam, această memorie nu e rațională și nu putem dialoga cu ea rațional. Tu ai putut, rațional. Să pornești la drum, dar frica a izbucnit în ciuda hotărârii tale. Dar iată că tu n-ai plecat la drum cu energii deșteptate de gândul rațional, ci de rațiunea pusă în slujba credinței. Ai crezut în puterea Numelui Domnului și așa ai pornit. Și așa ai spart zidul protector al acelei memorii și ai lăsat harul să intre ca să vindece. Și Domnul n-a lucrat magic, adică să te ajute să nu pățești nimic pe scări, că El nu e „bodyguard”. Doar îngerul păzitor face asta, fără să fie rugat, când copilul e foarte mic și de îndată ce e rugat de copii mai mari. Așadar, Domnul te-a lăsat să intri în criză, să simți cu toate vibrațiile trupului și sufletului tău cât de rănită erai și a venit cu harul Său vindecător în chiar rădăcina rănii tale și te-a vindecat. Te-a vindecat de frică, nu doar te-a apărat de pericole! Și, te-a vindecat de frica aceea bolnavă fără să te lase fără sensibilitate în fața pericolului și fără înțelepciune de a te păzi adecvat de pericolele reale ce ne pândesc în această lume bolnavă. Așa, de exemplu, de acum vei avea o lanternă mică la tine mereu ca să vezi pe unde calci când nu e lumină. Și nu numai! Orice vindecare pe care o lucrează Domnul în inima omului aduce cu sine alte multe daruri.
Aș vrea să închei subliniind că nu doar chemarea Numelui Domnului ne vindecă sau ne sfințește (Doar El Însuși ne spune că nu oricine zice „Doamne, Doamne” e cu El), ci chemare în „carnea” vieții noastre, în vibrațiile vieții din noi. Îi oferim ale noastre și El le face ale Sale!
Asta e liturghia permanentă a omului aflat pe Cale!
Mulțumesc mult, Copila mea!
Cu dragoste și rugăciune
Maica Siluana