O povară grea

Versiune tiparTrimite unui prieten

Draga mea Maică, Aș vrea să vă întreb un lucru privind culpabilizarea, de către ceilalți și de către sine. Când vine de la ceilalți, e cumplit de dureroasă și greu de primit. Apoi când e de la sine, îmi pare negativă când mă adâncesc în ea și dătătoare de pocăință dacă o încredințez Domnului.

Dar cea de la ceilalți, mai ales dacă e constantă, e o povară grea de dus. Cum lucrăm cu ea?
Vă rog pomeniți-mă.
Cu drag,
I

Mai întâi, osândirea de sine pe care ne-o cere Dumenzeu nu este o culpabilizare nevrotică și umilitoare, ci o conștientizare lucidă a a părții noastre de responsabilitate în relația respectivă. Nimeni, niciodată, nu este victimă nevinovată într-un conflict. Con înseamnă împreună. De fiecare dată noi avem o contribuţie şi, de multe ori, chiar iniţiativa violenţei care declanşează şi întreţine conflictul, doar că ne scapă, nu suntem conştienţi de asta. De exemplu, tu îmi ceri ceva şi eu fac o mică grimasă ca urmare a refuzului sau neplăcerii lăuntrice dar răspund „drăguț” sau neutru. Apoi tu devii agresivă și eu mă revolt că ce ai cu mine că doar... În plus, eu nu văd deloc cum arăt eu și nu văd nimic din ce vezi tu! Apoi, prin neuronii noștri oglindă percepem cele ascunse ale celui din fața noastră și putem să răspundem unei violențe mai mult sau mai puțin  bine camuflată de noi...
Așadar, osândirea de sine înseamnă să primim harul lui Dumnezeu pe care îl cerem în rugăciunea Sfântulu Efrem: „Așa Doamne, Împărate, dăruiește-mi să-mi văd greșalele mele și să nu osândesc pe fratele meu!”. Aici nu e vorba de alte greșeli ale mele, de greșeli de altă dată, ci de greșelile de acum, din clipa în care îmi acuz aproapele. Duhul Sfânt îmi va arăta ce fac eu greșit când eu aleg să-l acuz pe aproapele. E uluitor ce descoperim! Dar merită! Pentru că bucuria vine prin crucea lepădării de sine, a lepădării de păruta noastră dreptate.
Să zicem așadar, când cineva ne învinovățește: „Iarta-mă! Nu mi-am dat seama”. Sau: „Iartă-mă, n-am putut să fac altfel!”. Dar mai ales: „Doamne, dă-mi să văd partea mea și vindecă sufletul meu!”.
Iar acum, în acest Sfânt și Mare Post, să spunem după rânduiala Bisericii și chiar mai des, Rugăciunea Sfântului Efrem.
Da, e greu, Copila mea, pentru că avem un ego umflat de mândrie și plin de otrava ținerii de minte a răului. Dar de îndată ce ne îndurăm să spunem DA acestei porunci, harul face minuni cu noi! Doar ai gustat și tu puțin din asta!
Cu drag și rugăciune, și binecuvântare.
Maica Siluana