Durerea, cale spre Împărăție

Versiune tiparTrimite unui prieten

Sărut mâna, măicuță!

În Scrisoarea 14, starețul vorbește iarăși despre durere, și o vede ca pe cale spre Împărăție. Încerc să experimentez asta în cele mai banale dureri, cât de mici și neînsemnate. Încerc să le trăiesc gândindu-mă că nimic nu e fără rost și dacă le voi primi cu mulțumire și încredere și nu voi fugi de ele, cum îmi vine să fac, durerile acelea îmi vor aduce ceva de care confortul, comoditatea în care mă complac mă lipsesc și fără de care nu sunt vie pe deplin.
Și-apoi mă gândesc că Domnul S-a pogorât până la mine, S-a făcut asemeni mie, și a suferit în carne și în sânge și în lacrimi. A suferit în toată viața Lui pământească frig, foame, neînțeles de nimeni, nici măcar de cei apropiați, trădat de prietenii ce Îi mărturisiseră credința, hulit de cei pe care îi iubea, biciuit, scuipat, lovit, răstignit; și atunci eu, cu El vreau să semăn? Vreau eu să fiu a Lui? Aici în viața asta nu va putea fi altfel, dacă cu adevărat nu mă mint, dacă nu mimez doar că Îl
iubesc și că eu cred în El. Așadar, suferința ar trebui să-mi fie bucurie, căci e locul sigur de întâlnire cu El și dacă voi privi așa suferința nu mai e suferință (și dau slavă Domnului meu că asta o știu din experiența proprie), e binecuvântare, e o îmbrățișare atât de tandră și adevărată, atât de plină de iubire cum nici o îmbrățișare omenească nu poate fi.
Dar eu (=dușmanul meu) nu vreau să sufăr, fug și când patimile mele cele multe mă copleșesc și ar trebui să lupt cu ele îmi pare grea, lipsită de posibilitatea de izbândă. Și-ncerc să mă ridic și cad din nou. Și atunci eu cea adevărată mă aflu în zbucium și aș vrea să strig: Unde ești, Doamne? Dar știu că e cu mine și totuși parcă nu-I sau poate L-a dat afară mândria mea, când am crezut că „eu pot” și „eu fac”. Să-L chem dar mereu, cum spune starețul, dar mintea nestatornică uită, se lasă purtată încoace și încolo. 
Hotărât lucru: e nevoie grabnică de mai multă rugăciune și de trezvie. Doamne ajută!
Știu că există o cale către El care e doar a mea și că la strigătul meu stăruitor, El (indiferent dacă eu înțeleg atunci sau mai târziu) mă va lua și mă va pune pe ea, pe calea mea către El. Cât despre vrăjmaș toate câte le spune starețul sunt bine de știut, că ne cunoaște foarte bine cel viclean și poate lucra în gândurile și trupul nostru dar eu parcă nu m-aș gândi prea mult la el căci m-am obișnuit așa să îl ignor.
 
Iertați măicuță și mă pomeniți că uneori așa parcă amețesc în această mișcare sus, jos și parcă mai mult sunt jos că atunci când cred că sunt sus, peste o vreme văd că și sus-ul ăla tot jos era, că era acolo ceva mândrie, și tot așa....
Cu drag și cu recunoștință,

I. M.

 

Sfatul Părintelui Nikon, și întreaga învățătură a Sfinților Părinți despre trăirea durerii cu gândul la Domnul este de mare folos. Este de mare ajutor ca să ne vindecăm de patimile noastre. Când luptăm direct cu o patimă, firea noastră căzută se revoltă că o lipsim de plăcerea cu care s-a obișnuit și de aceea cădem așa de ușor înapoi. Dar dacă alegem să îndurăm o durere în Numele Domnului, fie cea provenită din lipsa plăcerii pătimașe, fie cea din alte surse, ni se vindecă firea pentru că învață să pună în locul plăcerii sau ușurării psihice, bucuria biruinței. Ni se lărgește inima, pur și simplu. Nu putem spune NU plăcerii, dar putem spune mai ușor DA durerii pentru că Domnul e cu noi în ea.  Domnul și-a însușit prin întrupare firea noastră fără păcat, ca urmare El nu este cu noi, în noi când păcătuim. Ca urmare, nu a cunoscut plăcerea pătimașă și nu este cu noi când o trăim (fiind o trăire contra firii) sau ne îndulcim de ea. Dar și-a însușit firea noastră căzută, adică neputințele și durerile ei. Însușindu-și așadar durerile noastre, neputințele noastre este cu noi, cu firea sa îndumnezeită, atunci când le trăim. Așa că, ori de câte ori acceptăm să trăim o durere sau o neputință intrăm în sinergie cu El, Îl întâlnim acolo și primim o nouă viață. Cu fiecare durere trăită împreună cu El ne naștem la o nouă viață, mereu la mai multă viață. Cu Domnul durerile devin dureri de naștere! Fără Domnul, durerea se transformă în cârtire, împotrivire, hulă, revoltă, adică tot atâtea forme de moarte, de fugă de Viața pe care ne-o dăruiește Dumnezeu. 
 
Cu dragoste în Domnul și rugăciune,​

Maica Siluana