Dumneze cere imposibilul și îl cere pe nedrept (O sesiune 7)

Versiune tiparTrimite unui prieten
Ajungând la paragraful în care se zice despre dorința pe care o avem de a ne preda în mâinile lui Dumnezeu care nu poate fi urmată din cauza fricii și a mâniei ascunse datorate neiertării lui Dumnezeu, mintea mea a făcut un tring! Mă gândeam... de ce țin eu atât de mult la resentimentele mele, de ce nu le dau drumul, de ce nu i le dau lui Dumnezeu? Pentru că ele îmi dau un anumit grad de siguranță părelnică, o nefericire confortabilă, tocmai datorită faptului că e a mea.
Resentimentele îmi aduc un beneficiu, acela al siguranței, ba chiar și un sentiment de identitate, în măsura în care eu mă identific cu ele (posedându-le ori lăsându-mă posedată de ele), căci resentimentele sunt ale mele... ce câștig eu dându-I-le lui Dumnezeu? Pe de o parte, vreau să i le dau, să scap de ele, să mă curățesc, dar pe de altă parte, nu sunt încă dispusă să mă despart în totalitate de ele, aș vrea cumva să le dau doar spre închiriere, să știu că mă pot întoarce la ele, că le mai pot avea când aș avea dorința asta. Căci încă mai e în mine dorința dreptății și răsună și în mine întrebarea: De ce, totuși, mi s-au întâmplat mie, de ce au fost acestea necesare?
Eu n-am încredere totală în Dumnezeu, încă n-am certitudinea că doar El mă poate vindeca (după cum nu sunt nici încredințată că pot fi vindecată până la capăt) și nu cred
că predându-mă, descoperindu-mă Lui, voi fi în siguranță. Aici mă gândesc și la cele aflate lunea trecută, la CoDa, când am citit despre pasul 6 și despre crearea disponibilității de a ne preda lui Dumnezeu cu totul. Poate că în mine e dorința asta, poate e și o credință că asta este calea cea bună, însă inevitabil apare gândul alarmant că e vorba de un pericol dacă fac asta, căci... dacă Dumnezeu e ca tata? Căci îmi amintesc de o mulțime de astfel de momente în care mi-am permis să fiu vulnerabilă față de tata, să mă deschid și să mă dezvălui (nu total, ci parțial), iar el a reușit aproape de fiecare dată să-mi trădeze această încredere și să mă dezamăgească... și mă gândesc că poate iertarea lui tata înseamnă și iertarea lui Dumnezeu... nu știu sigur, dar îmi dau seama că sunt strâns legate, cumva.

Nu accept acest "pe drept sufăr aceasta, căci eu am greșit înaintea Ta" al tâlharului de-a dreapta, căci în mine răsună dreptatea mea care zice că eu nu aș fi făcut acestea, nu aș fi ajuns astăzi având atâtea atitudini și porniri rele dacă în copilărie, la timpul potrivit, mi s-ar fi dat cele bune, cele ce pe drept mi se cuveneau mie, căci nu eu am cerut să fiu adusă la viață, nu eu m-am cerut părinților mei... Căci de multe ori am impresia că Dumnezeu cere de la mine să mă comport ca și cum aș fi primit toate cele necesare pentru a mă dezvolta armonios și a avea un comportament sănătos... da, Dumneze cere imposibilul și îl cere pe nedrept. Ăsta e un gând (bolnav, știu) care amplifică stagnarea și nu mă lasă să ies din învinovățire (a celorlalți) și îndreptățire (a mea)​.
Cred că e importantă această specificație... că viața pe care o trăiesc, ori mai ales cea pe care am trăit-o în copilărie, când nu am avut "posibilitatea alegerii", nu e darul lui Dumnezeu, ci e moștenire de la părinții și strămoșii mei... halal moștenire, grozavă bogăție, mă spânzur cu ea de gât și mă arunc în apa tumultoasă a vieții. Ce fac cu ea? Ți-o dau Ție, Doamne, dar... cum? Cum să mă despart de ea, când o neg și o îmbrățișez în același timp? 
Să primesc aceste adevăruri în inima mea ca să pot înainta... poate de aceea am și stagnat? Acum am nevoie ca ele să se imprime în inima mea, ca eu să pot înțelege că am primit toate resursele necesare pentru a răzbi greul ăsta, pentru a împlini poruncile lui Dumnezeu în ciuda copilăriei defavorizante ce am avut-o... nu, nu pot înainta fiindcă nu cred cu inima toate acestea. Poate le accept rațional, poate le și zic altora. Poate le primesc când sunt liniștită, când nu mă mai luptă nimic... Dar când interacționez cu mama ori cu tata, când îi văd pe ei în mine în relații cu ceilalți, când văd moștenirea lor, când știu cât de mult au greșit (și eu greșesc, urmându-le), mi-e greu să primesc adevărul Tău, Doamne. Eu mi-am creat un adevăr al meu și îl susțin tare. Vino Tu de modifică pronumele și fă din adevărul meu, adevărul Tău. Transformă împotrivirea mea, ce vine din neacceptarea neputinței mele de a primi
adevărul Tău în inima mea și vindecă mintea mea bolnavă de fanstamagorii... căci câtă încredere pot avea în mintea mea? E a mea...
Dar de câte ori nu m-a înșelat?
 
 
Multumesc,

A. O.

 
Tot ce scrii este cumplit de adevărat! Doar că este un adevăr psihologic, trăit în vâltoarea durerilor pătimașe în care ne naștem și creștem și trăim până la ceasul deșteptării. Tu ești într-un asemenea ceas și nimeni nu poate să-l trăiască în locul tău. Și numai tu alegi dacă mergi hotarât sau mai alergi înapoi din când în când!
Eu nu vreau să-ți spun acum decât un lucru: Dumnezeu cere imposibilul dar nu pe nedrept pentru că ne dă, acum și aici toată puterea Lui ca să ieșim din posibilul care ne ucide și să pășim cu El în Imposibilul Cel Viu și dătător de viață Care este Duhul Său Cel Sfânt: Și Acesta vine indiferent de copilăria noastră, indiferent de capacitățile noastre intelectuale sau de altfel. Vine la oricine dar numai dacă Îl chemăm și Îl primim! Dacă vrem! Și, bineînțeles, dacă primim să trăim durerea de a ne lepăda de cele vechi. Suferința nu este necesară decât pentru cine s-a atașat de „moștenirile sale” și de plăcerile și beneficiile ascunse
ale acestora.  Și cine nu s-a atașat? 
Curaj

Durerile tale de acum sunt dureri de naștere! Tu te naști în Împărăție pentru că acesta e dorul inimii tale! 

 

 

Cu dragoste și rugăciune și încredere,

 

 

 

 

 

Maica Siluana