Mă gândeam mai devreme la cele două biserici între care îmi impart eu duminicile: Rusa "mea" (din Universitate) cea atât de frumoasă după restaurare și biserica Gorgani, care mi-e dragă din atâtea motive și a cărei frumusețe e tăinuită acum pe după schelele care o îmbracă. Așa mi-am adus aminte de niște gânduri frământate în nopți de sesiune la Budapesta, când în loc să-mi fac temele, mă gândeam așa la lucrarea rugăciunii în inima omului (povestind unui prieten, că eu tre să bat la cap pe cineva ca să pot să mă gândesc la ceva :) )
Ca să-mi aduc aminte, am zis să vă spun vouă, ca să bat la cap echilibrat - când pe unii, când pe alții.
Îmi părea atunci că rugăciunea asta Doamne Iisuse Hristoase spusă înăuntru e ca o activitate de restaurare într-o biserică. E ca atunci când ai o biserică afumată,
prăfuită, învinețită de vreme și pui niște schele și începi să cureți...
Fără deadline, ani în șir, cureți cu rugăciunea ca și cum ai da cu peria, cu prafuri, soluții, pensule. Speli și nu știi ce e dedesubt, dar există informații care spun că ar fi o pictură :). Și în timp ce restaurezi e și mai nasol de cum era înainte, pentru că acum ai și schelele alea înăuntru de care te tot împiedici și pe care le bombăni uneori.
prăfuită, învinețită de vreme și pui niște schele și începi să cureți...
Fără deadline, ani în șir, cureți cu rugăciunea ca și cum ai da cu peria, cu prafuri, soluții, pensule. Speli și nu știi ce e dedesubt, dar există informații care spun că ar fi o pictură :). Și în timp ce restaurezi e și mai nasol de cum era înainte, pentru că acum ai și schelele alea înăuntru de care te tot împiedici și pe care le bombăni uneori.
Așa a fost la Rusa mea. 11 ani de schele... Părea că nu se mai termină niciodată; plin de stâlpi de lemn, tavanul adus până la doi metri de la podea, întuneric, niciun fel de spațiu în sus, nu tu un Pantocrator când căscai de ți se ducea capul pe spate, nimic... aproape că nu mai intuiai nici arhitectura, poate că nici nu exista până la urmă ceva peste tavanul ăla de scânduri de deasupra. Ne obișnuisem așa după atâția ani.. nu știu cine mai păstra gândul că într-o zi schelele alea or să fie date jos și o să vedem că restaurarea aia chinuitoare a făcut ceva :)
Le-au dat jos într-o sâmbătă noapte, parcă, iar părintele Vasile nu ne-a spus :) Duminică la Liturghie plângeam ca proștii că nu știam unde am intrat. Se deschisese o lume la care nici nu ne mai gândeam. Era cea mai frumoasă biserică pe care o văzusem vreodată. Aia în care stătusem 10 ani fără să o cunosc, pe care nici n-o bănuiam ce ascunde...
Poate așa e și cu rugăciunea de dinăuntru. Ceea ce descoperă lucrarea de restaurare a rugăciunii nu ai făcut tu, că era acolo dinainte. Tu doar te bucuri de darul care era acolo. Când pui schelele nu cunoști frumusețea de dedesubt, vezi doar mizeria. Ba uneori n-ai cunoscut nici spațiul, chiar dacă afumat. Parcă ai pomenit doar schele. Și poate așa mai sunt și alții.
Poate fiecare întâlnire e o intrare într-o biserică. Când mă întâlnesc cu tine, intru în biserica asta care ești tu. :) Și uneori dau tot de schele și ziduri afumate, dar asta nu e decât semn că se lucrează :) Iar cine intră și te îmbrățișează, cuprinzându-te și acceptându-te așa cum ești, e ca și cum îți face o donație :). Îți lasă un dar, deși nu are ce să vadă decât schele și poate vreo porțiune de pereți afumați. Dar are încredere în frumusețea pe care nu o cunoaște nimeni (decât Cel care a făcut biserica :) ) și îți amintește și ție de ea... Așa că primești darul și mergi mai departe cu restaurarea :)
Poate în felul ăsta ești responsabil pentru celălalt: pe de o parte să îi arăți că crezi în frumusețea de dincolo de schelele lui, iar pe de alta să lucrezi la restaurarea ta, pentru că și la tine vor intra alții.
Îmbrățișarea celuilalt vine dinăuntrul lucrării de restaurare. Iar atunci străduința nu este neapărat de a învăța să îmbrățișezi (cum îl accept pe ăsta în trei pași ),
ci să restaurezi înăuntru la tine. Cu cât e mai curat, cu atât mai cuprinzătoare va fi îmbrățișarea în care cei care vin în biserica ta se vor putea odihni.
Îmbrățișarea celuilalt vine dinăuntrul lucrării de restaurare. Iar atunci străduința nu este neapărat de a învăța să îmbrățișezi (cum îl accept pe ăsta în trei pași ),
ci să restaurezi înăuntru la tine. Cu cât e mai curat, cu atât mai cuprinzătoare va fi îmbrățișarea în care cei care vin în biserica ta se vor putea odihni.
Ar mai putea fi de spus, dar să mărturisesc doar că la mine restaurarea are uneori ecou de tablă pe dinăuntru. Oi avea schele de metal, nu pot să știu că e cam înghesuială și nu văd :)
Dar Litughia se ține și în bisericile în restaurare, așa cum se va ține mâine la Gorgani, unde mă duc eu. Se tine și printre schele pentru că nu zidurile, ci altarul ține Liturghia. Iar dacă Hristos vine și printre schele, atunci n-avem decât să îi dăm înainte cu restaurarea de dinăuntru, cum și cu liturghia de după liturghie, așa afumată cum e biserica :). A renunța la restaurare e a rămâne în întuneric.
Vă îmbrățisez, bisericuțelor. Mă bucur de odihna pe care mi-ați dăruit-o când am venit la fiecare dintre voi :) Bucurați-vă de lumina și frumusețea bisericii care sunteți și nu vă speriați de schele :)
Ioana H.