A primi o consolare de la cel de lângă mine, o îmbrățișare etc. nu e tot o fugă din durere?

Versiune tiparTrimite unui prieten

Sărut mâna maică!

Ne-ați spus la un curs că sunt trei moduri de a trăi durerea, din care
singurul bun e trăirea durerii ca naștere la o nouă viață.
Și, asta presupune o scufundare în durere, o întoarcere în trup, în
senzație, nu în a o exterioriza, fapt ce ar fi o fugă din durere.
Acum, mă gândesc la a trăi durerea mea alături de ceilalți... De exemplu
pierderea Maicii Rafaela. Am văzut că ați trăit durerea asta și cu noi,
vorbind, îmbrățișând, povestind etc.
Și acum, fără a fi câtuși de puțin critic, mă întreb, a primi o
consolare de la cel de lângă mine, o îmbrățișare etc. nu e tot o fugă
din durere?
Cumva am interpretat scufundarea în durere ca un proces care se face în
izolare față de oameni, lume, exterior și e ceva doar între mine și
Dumnezeu. Îmbrățișarea în cazul ăsta nu e un fel de recompensă, care
îmi amână momentul "crăpării de ziuă", spre o nouă naștere, așa cum
ziceți și în alte locuri?

Mulțumesc!
Domnul să ne lumineze, să îmi dați un răspuns bun, și să-l înțeleg
și eu corect.

Sărut mâna!
Liviu C.

Dragă Liviu,
Îți înțeleg nedumerirea și te recunosc în felul în care „nu ești câtuși de puțin critic”! Și te iubesc și Îl rog și eu pe Domnul de un răspuns ziditor.

Aș porni de la Sfântul Apostol Pavel care ne învață să ne bucurăm cu cei ce se bucură și să plângem cu cei ce plâng. Astfel, el ne învață, pornind de la firea noastră umană creată pentru comuniune dar sfâșiată de cădere și egoismul ce a urmat, să ne deschidem harului dumnezeiesc pentru a nu fi surzi și orbi la durerea și bucuria aproapelui. Fapt care, cum știi, ni se întâmplă și când ne „încuiem” în durere și când ne „revărsăm” veselia peste cei din jur indiferenți la ce trăiesc ei.
Da, Sfântul Apostol ne învață să murim alor noastre în fața aproapelui (ceea ce, de fapt, ne face cu adevărat vii). Și asta e posibil numai și numai cu harul Domnului.
Acum, dacă vom privi lucrurile din perspectiva asta ș-L vom chema pe Domnul în tot locul și în toată vremea, vom constata și trăi, cu uimire, că în timp ce noi suferim sau ne veselim, și cei de lângă noi sunt vii și plini de durere sau de bucurie. Sau de dorința fierbinte de a ne mângâia și de a ne împărtăși durerea sau bucuria. Atunci, (ce miracol!) într-un fel, celălalt devine mai important decât tine și te deschizi lui: îl îmbrățișezi, îi primești mărturia de dragoste sau de compasiune. Și devenim una!
Doamne, numai Tu puteai să aduci asta în inimile noastre! Slavă Ție, Doamne!
Da, închiderea, izolarea, retragerea din lume sunt necesare în aceste momente și ca să ne refacem în fața Domnului, dar ca să nu-i agresăm pe cei de lângă noi, pe cei care nu sunt direct împreună pătimitori cu noi, cerșindu-le în vreun fel mângâierea sau obligându-i să se veselească cu noi.
Granița dintre când, cum și cât să te deschizi sau să te închizi, nu este una rigidă, făcută din reguli „de bune maniere”, ci una vie, delicată, țesută de înțelepciunea adâncă a inimii noastre. E o înțelepciune pe care „bunul simț” omenesc o cunoaște, dar se trezește și lucrează „de la sine” numai sub razele calde ale milostivirii dumnezeiești.
Și să cerem milă de la Domnul, pentru noi și pentru cei de lângă noi, când cădem, când suntem surzi la glasul acestei înțelepciuni.
Iartă-mă și tu, copil drag!
Cu rugăciune,
Maica Siluana