Când sunt binecuvântat și cu o lacrimă de pocăință privesc prin ea ca printr-o lupă în străfundul întunecat al minții și... văd că mult prea multe dintre ele erau lacrimi nici măcar sărate, ci lacrimi acrite și tulburi, lacrimi de ciudă, lacrimi de pretenție că nu s-a săvârșit... voia mea! Lacrimi „din cauza” nu lacrimi „pentru” (cineva), sau de recunoștință.

Recent mi s-a muiat glasul (în lacrima tremurată? - de însfârșit bucurie?) când am citit cuvintele din Luca 15: „l-a sărutat”.
„Şi încă departe fiind el, tatăl său l-a văzut şi i s'a făcut milă şi, alergând, i-a căzut pe grumaz şi l-a sărutat.”

M-am simțit îmbrățișat și sărutat! Fiecare cuvânt vibrează cald, rotund și dulce: „de departe, tatăl, milă, alergând, sărutat”. Le așez în inimă, acolo unde am pus și cuvintele din Evanghelii unde ne numește prieteni și frați.

Nici măcar nu ne spune: „Cât de mult te-am așteptat!” ca să nu ne întristeze că I-am pricinuit durere întârziind atât. Ne sărută!

Știu că voi mânji din nou haina cea mai scumpă în aceleași feluri, plus în altele noi, creative, dar acum știu cum se curăță și se face ca nouă, Unde, precum și Cine o face pentru mine.

Împreunez mâinile în rugăciune să nu îmi cadă de pe deget inelul de preț pe care mi l-a pus.

Al Tău sunt, Doamne, cu toate ale mele, căci nu îți pot da decât ceea ce am! Te rog transfigurează! Mulțumesc frumos, Doamne!

Nu îmi iubesc păcatul, dar sunt recunoscător pentru durerea pe care mi-a produs-o, recunoscător că am trăit-o până la capăt, căci m-a condus pe orizontală în iadul minții, la locul de întâlnire, de unde se iese pe verticală.

Cu dor de a fi in comuniune cu Hristos, cu Biserica cea sfântă, cu toți semenii și cu dumeavoastră, dragă măicuță.
Cu rugăciune de recunoștință pentru ajutor pe Cale, rugăciuni și îndrumare. Cu bucurie.

Sărut mâna, care a făcut închinăciuni pentru noi.

Sărută-ne, Doamne!

Teodor