Măicuță,

Vă îmbrățișez de multe ori în gând și a venit momentul să o fac iar și în scris.

E sâmbătă și sâmbăta, când sunt obosită, când încă port săptămâna în spate, cu toate ale ei, îmi place enorm să merg și să văd orașul. Azi m-am întâlnit cu
năsturei ascunși sub o cușmă enormă de nea, muguri cărora nu le pasă de frig, cărți pe care le-aș citi în vitrina Humanitasului, lucrări ale Ana-Mariei Ariciu în galeria de artă de alături (e atâta delicatețe, duioșie și poveste în arta ei). Am găsit și mielul pentru masa de Paști: e mic cât o nucă, din lut și lână și surâde tot.

Am venit acasă cu tot cerul și vântul în suflet. Privesc orașul de sus și plâng de recunoștință că trăiesc asta, aici, acum. Știți, m-am schimbat. Ba nu. M-a schimbat Domnul. Am înțeles asta zilele trecute, cu capul în cuptor, în miros de nucă și stafide. M-am apucat să fac un chec cu cafea, de post și de dragul Mamei. A ieșit frumos. Înalt. Copt. Înmiresmat. L-am tăiat și am constatat că e și... cauciucat. Aiurea textură. Înainte, acum câtva timp, aș fi plâns un pic de ciudă și l-aș fi dus la container, cu părere de rău pentru bucuria neîmplinită a Mamei, pentru timpul meu irosit, pentru oboseala inutilă, pentru materialele folosite. Acum... L-am studiat, am râs, l-am tăiat și l-am pus iar la cuptor, ca pe pâine, când vreau să o prăjesc sănătos. Au ieșit niște biscuiți așa buni... Victorie!

Toată viața mea e acum așa. Nu-mi mai pasă cum iese prăjitura. Dacă e ca la carte sau nu. Știu că poate ieși, în final, mult, mult mai bună decât scrie sau decât mă aștept la început, deși, poate, cu totul altfel. Când nu mai vreau ceva anume, se răstoarnă carul bucuriei în capul meu.

Am învățat cu dumneavoastră să surâd când lucrurile nu sunt cum mă așteptam, întrebându-mă „ce va ieși grozav din asta?”. E atâta libertate în a nu mai vrea, a nu mai aștepta ceva...

Draga, draga mea Măicuță, m-am bucurat săptămâna aceasta și de o durere. Fizică, zdravănă. Mâncam dimineața și, prin nu știu ce bolnavă alunecare a minții, mi-am adus aminte o secvență de intimitate cu răul, din cele pe care le-aș șterge pentru totdeauna din mine. Și în momentul acela, în chiar momentul acela mi-a scăpat o bucată de ridiche pe o măsea și m-a lovit o durere acută, din cele care îți seacă sufletul... Mi s-a schimbat direcția brusc și am început să mă rog, mulțumindu-I lui Dumnezeu că mi-a îngăduit o durere așa amară, de m-am agățat de El și am lăsat în urmă orice aplecare idioată spre rău. A continuat durerea ore în șir, am predat cu mintea limpede, am avut înțelegerea duioasă a unor copii și sunt convinsă că rugăciunea Mamei mi-a ridicat, la un moment dat, miraculos, durerea. Mă întorsesem acasă și am putut mânca liniștită. Nu am luat medicamente. Am răbdat. Am așteptat. Și la final, am zâmbit.

CE BUN E DUMNEZEU, Măicuță!

Ce bine e să fii a Lui!

Vă sărut mâinile, cu tot sufletul meu,
MA