Am citit un vers în studenție și acum îmi răsună ca un clopot în inimă: „Pe mine, mie, redă-mă!”... Asta trăiesc, Măicuță.

Azi, chiar azi, după doi ani în care nu l-am mai văzut, în care nu i-am văzut nici măcar mașina prin oraș, R. a oprit pe strada mea să lase pe cineva să coboare. Nu l-am văzut față către față, dar l-am recunoscut la volan și mașina, inconfundabilă. A fost la câțiva metri de mine. A oprit și a demarat la fel de repede. A fost pentru mine o surpriză, momentul în sine. M-am simțit liniștită, stăpână. Am simțit durere și distanță. Dar nu m-a mai durut inima, ci trupul, am trecut printr-un val mai puternic de durere și slăbiciune, o accentuare a ceea ce am trăit peste zi, fiind perioada aceea binecuvântată.

Inima însă mi-a fost invadată de BUCURIE și RECUNOȘTINȚĂ.
Că sunt.
Că sunt liberă.
Că viața mea e doar viața mea.
Că am cuibul meu și e doar al meu.
Că patul meu e patul meu. Doar al meu.
Că sunt întreagă.
Că sunt vie.
Că sunt!
Și că nu am nevoie de un bărbat ca să fiu.

Am venit acasă și zâmbind, m-am privit în oglindă. Am fost capabilă să mă recunosc, să mă privesc cu drag. Să văd că sunt frumoasă. În felul meu, la 36, chiar și fără pielea de la 20 de ani. Nu mai am nevoia să aud asta de la un bărbat, să văd asta în dorința din ochii lui. Că, până la urmă, el, zăpăcit de dorință, de unde să mai aibă receptori pentru ființa mea nu doar pentru frumusețea mea?

Sunt pentru că m-a făcut Cel Ce Este.
Nu pentru că mă vede sau nu mă vede careva din jur.

Măicuță... Măicuță... Întind spre dumneavoastră căușul palmelor plin cu lacrimile acestea de bucurie...

A Bela