Maica mea dragă,
De mult timp nu v-am mai scris.
M-am bucurat tare mult pentru aseară, să vă văd, să vă aud. Aveți un mesaj care vine parcă de la începutul lumii și străbate până la sfârșit. Este același, dar în același timp, mereu nou și mereu viu. Așa e Domnul.
Am o durere: Am sesizat în auditoriu un fel de „Da, da, ce minunat spuneți, dar eu? Cu mine cum rămâne?”. Și deși mesajul era pentru fiecare dintre noi, sesizam în public o rezistență la el, dincolo de conectarea la dumneavoastră. Conectare, admirație, simțire a Prezenței pe care o emanați, dar raportare ca la ceva/cineva de dincolo, la care ei oricum nu pot ajunge din cauza propriilor probleme/păcate/patimi și au nevoie de cineva care să vină aici să-i dezlege de păcate, pentru ca apoi să se poată lansa. E o durere a mea pe care am exprimat-o prin prima întrebare cred, această împotmolire în păcate a noastră și această rezistență de a ridica privirea la Domnul, de a striga la El „Mântuitorule, scapă-mă!”, dar mai ales rezistența la a crede că El cu adevărat ne scapă atunci când am strigat. Atunci, nu după, nu cândva. Și că scăparea de la El nu înseamnă potolirea instantanee a furtunii. Ca paralelă, e ca și cum Sfântul Petru ar fi rămas în valuri, copleșit, deznădăjduit, încercând și cerând să se facă marea lină pentru a putea ajunge la El. Căutăm răspunsuri cu o atitudine new-age-istă, în care well-being-ul e semnul prezenței lui Dumnezeu și dacă nu sunt scăldat în zen, înseamnă că mai am de scos, de purificat, de detoxifiat, și tot sap, tot sap, ca și cum aș ajunge vreodată în felul acesta la liman, ca și cum aș putea da vreodată în mine de ceva frumos. Și ca și cum zen-ul ar fi limanul. Tot căutăm în noi frumosul, sănătatea, și nu înțelegem că ele sunt calități ale Domnului și pe El avem nevoie să-L căutăm în noi, în adâncul nostru, la El să ne conectăm să ne facă frumoși și buni, nu la păcate, urâțenii, centrați pe eliminarea lor... că nu noi avem puterea să le eliminăm, ci, ce facem, încercând să le eliminăm, e tocmai amputarea despre care vorbeați. Și e corect, fizic, ca din același plan să nu reparăm ceva stricat, ci da, amputăm și ne ciuntim, ne pierdem viața, agățându-ne de însănătoșirea ei, pentru că e nevoie ca ceva din plan superior să repare... dacă e în planul Lui de reparat. Și nu avem putere să ne arătăm pentru că El ne arată și Se arată prin noi. Noi, cu adevărat, nu putem arăta decât păcate, pentru că suntem în același plan și nu putem vedea ceea ce vede El în noi și cum Se vede El prin noi.
Nu știu de ce scriu astea. Le trăiesc de mult, mă dor, mă doare depărtarea de Dumnezeu și munca asta în zadar, într-un loc în care nu dobândim, ci ne îndepărtează de bucurie, de pace, de sănătate. În care măcar de-am dobândi smerenie, văzând atât de multă mizerie, dar parcă mai încrâncenați ne facem, că nu ar trebui să fie mizerie.
Iertați-mă.
Sărut mâna.
Vă iubesc și vă mulțumesc, sunteți în inima mea de la începutul lumii și veți fi până la sfârșitul ei.
Domnul să vă mângâie și să vă dea putere în durerea pe care o duceți.
Cr.
Draga mea Copilă dragă,
Da, și eu trăiesc de multe ori de parcă aș trăi de la începutul până la sfârșitul lumii. Cred că asta se întâmplă când lucrăm mai mult la întrupare decât la gândire. Cu cât mă mut mai mult cu rugăciunea și simțirea din locul în care gândesc în locul în care trăiesc, adică în trupul meu, cu atât manifestările mele sunt mai întregi, mai cuprinzătoare, cum spui, mai străbătătoare.
Da, înțeleg ce spui despre auditoriu. Acolo este o dublă realitate. Se află acolo atât omul cel adevărat, care simte minunea, cât și cel supra-adăugat prin cădere și robia păcatului, care ar vrea să nu moară, care caută soluții existențiale facile. Am trăit și eu, de multe ori, în mod dureros această lipsă de conectare. Dar asta se întâmpla pe vremea când încă eram conectată înăuntru la dorința de a obține rezultate. De la o vreme însă, Domnul m-a conectat la acel lăuntru al omului în care rezistența nu e decât o formă încă nerostită de rugăciune. E un plâns, încă neplâns, de dorul după mântuire. Acolo, fiecare are momentul lui de trezire, de „plinire a vremii”. Și lucrarea mea slujește acest moment la care nu e nevoie să fiu martoră. Eu pot fi, și sunt într-o oarecare măsură, doar martorul trezirii mele.
Ce frumos spui despre scăparea „magică” pe care o căutăm de multe ori chiar și la Mântuitorul! Asta este încă mentalitatea copilului, Copila mea! Da, din păcate, mulți dintre noi zăbovim cam prea mult în această mentalitate. Și, cum spui, și această poluare spirituală new-age-istă are rolul ei aici.
Îți înțeleg durerea, Copila mea, și mă bucur că o trăiești, pentru că prin ea te vei naște la etapa duhovnicească următoare în care vei vedea „munca în zadar” ca pe un dar minunat al lui Dumnezeu și pe El Însuși și în cei ce nu înțeleg încă.
Dumnezeu să te binecuvinteze, Copila mea dragă!
Maica Siluana