A ierta înseamnă să-i spui celuilalt că el e mai mult decât greşelile sau crimele lui

Versiune tiparTrimite unui prieten

Câteva gânduri la Sesiunea 5

Deși sesiunea 5 nu avea o temă și în scris, un gând anume m-a odihnit foarte mult și mi se pare că descrie foarte bine freamătul lăuntric ce îl trăiesc: A ierta înseamnă să-i spui celuilalt că el e mai mult decât greşelile sau crimele lui, mai mult chiar decât imaginea pe care şi-o poate face despre sine.

Întâi de toate mă simt rănit de greșelile și păcatele mele. Rana este însuși faptul că harul se împuținează sau se retrage până la a nu mai fi simțit deloc. Prin liberele mele decizii hotărăsc dacă harul rămâne sau pleacă. Duhul Sfânt Se smerește și se supune mie. Ceea ce vrea El este să nu mai plece niciodată de la om. Doar omul Îl alungă. Înfricoșător de puternici suntem prin libertatea ce ne-a dat-o Dumnezeu. El Însuși Se supune acestui dar pe care ni l-a dat atunci când ne-a făcut după chipul și asemănarea Sa. Până la urmă această putere a alegerii, a voinței de sine stăpânitoare, a înfăptuit chipul de azi al lumii și stă în spatele a tot sângele omenesc ce s-a vărsat până acum. Și e atâta sânge între oameni. Dar Domnul Hristos nu numai că a venit și a luat asupra lui tot acest sânge, ci l-a sfințit unindu-L cu al Său și, îmbrățișându-ne pe toți prin Cruce, a asumat voințele tuturor oamenilor, din fiecare clipă a vieților noastre. Și a făcut asta pentru că știe foarte bine că fiecare om e mai mult decât greșelile sau crimele lui, e mai mult chiar decât imaginea pe care și-o poate face despre sine. Da, El știe că pe fiecare dintre noi ne-a creat printr-un cuvânt anume – și fiecare cuvânt al Lui este minunat. El știe și toată povara sufletelor noastre și pe cea a înaintașilor noștri până la Adam. El știe că toți suntem frați, fii ai aceluiași Tată. El știe că noi toți suntem Una – pentru asta a suspinat, pentru asta S-a rugat, pentru asta S-a răstignit, a murit și a înviat.

Doamne, deși e o lucrare proprie conștiinței să poți vedea lucrurile ca din exterior, mi se pare nepotrivit să vorbesc despre aceste lucruri ca și cum Tu ai fi „cineva” ce poate fi observat că a făcut „ceva”. Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, Ție îți mulțumesc că Te-ai făcut om asemenea nouă. Nu este bucurie mai mare pentru mine decât uimirea că Te-ai făcut om și astfel știi totul despre noi, chiar din interior. E de necuprins cu mintea ceea ce vezi Tu pentru fiecare dintre noi. Înaintea Ta nu este trecut, prezent și viitor, ci toate sunt un întreg. Se frânge inima în mine când văd cât suferă lumea. Aș vrea să mor și să mă iei la Tine, căci durerea asta mă înnebunește. Dar, iată, puțin câte puțin m-ai învățat că această durere este durerea Ta pe care o trăiești în mine. Ești atât de smerit încât faci să fie a mea acea firimitură microscopică, infinitezimală din durerea Ta, ca să mă unești tainic cu Tine. Tu știi că sunt zile în care aș vrea să mor și să mă iei la Tine și sunt zile în care aș vrea să fiu mai temerar și să pot purta această durere până la capăt. Știu că atunci când voi muri Te voi îmbrățișa. Dacă nu este așa, Întruparea Ta nu are nici un sens pentru mine. Dar eu știu că mă iubești, iar martor este Duhul Sfânt. Și eu Te iubesc, Doamne, anume pentru aceasta, că fiecare om e mai mult decât greșelile sau crimele lui, e mai mult chiar decât imaginea pe care și-o poate face despre sine. Te iubesc pentru că Tu ești nedespărțit de noi și suferi în fiecare. Noi oamenii credem că durerile sunt 100% ale noastre, dar când Te căutăm pe Tine, puțin câte puțin aflăm că ceea ce trăim nu este decât ceva aproape neînsemnat pe lângă ce Ți-ai asumat Tu. Ai făcut asta pentru a ne învăța pe fiecare în parte ce înseamnă a uni întreaga fire omenească într-o singură persoană. „Ca toți să fie una, precum și Noi una suntem, Părinte” (Ioan 17, 22). Acesta era dorul și suspinul Tău pe pământ, cu totul neînțeles de oameni. Doamne, cât de singur ai fost printre pământeni! Însă erau Tatăl și cu Duhul cu Tine. De aceea, Îți mulțumesc că-mi ești Frate și Prieten și Învățător și Dumnezeu și ești Cel dintâi Care a unit întru Sine întreaga fire omenească ca în sânurile omenirii să crească lucrarea și venirea Duhului Sfânt. Mă închin dragostei Tale și Îi mulțumesc prin Tine și Tatălui și Duhului Sfânt, Care vor ca noi toți oamenii să fim una. Amin.

 

Sesiunea 6

1. Identificaţi şi notaţi piedicile pe care le simţiţi în calea împăcării cu viața d-voastră.

Cred că e una singură, la nivel de mișcare interioară, din care se naște o deznădejde de background: frica de a fi părăsit (abandonat/lepădat). Dar dau această frică lui Dumnezeu și astfel se reface legătura cu El, ruptă prin proiecțiile adânci și subțiri ale deznădejdii.

2. Identificaţi şi notaţi piedicile pe care le simţiţi în calea împăcării cu părinții.

Deși cred că l-am iertat pe tatăl meu, revin gânduri negative atunci când sunt încolțit de întristare și deznădejde. Cred că e și ceva fiziologic, pentru că – somatic vorbind – am „umblat” foarte mult pe această cale a întristării. Dar Îi dăm Domnului situația în ansamblu și mă rog pentru tatăl meu și toți cei care au făcut, fac sau vor face ceea ce a făcut el, dar și pentru cei care vor fi în aceeași situație cu a mea.

3. Identificaţi şi notaţi piedicile pe care le simţiţi în calea împăcării cu persoanele care v-au agresat.

Pe fondul gândurilor de întristare am observat că vine uneori în minte pomenirea celor pătimite și, din aceasta, un soi de autocompătimire cu întoarcere spre sine, care în natura duhului ei este grețoasă: „ce mult am suferit”. Însă date aceste gânduri lui Dumnezeu și strămutate pe reperele credinței, își pierd repede din putere și se pot preschimba în rugăciune pentru agresor, de la care inima se poate lărgi și cuprinde întreaga fire omenească.

4. Scrieți într-un mic eseu în ce relație sunteți acum cu Dumnezeu.

Doamne Iisuse Hristoase, oare cum mă vezi Tu pe mine?
Oare cum vezi Tu relația cu mine?
Tu ești Cel ce i-ai zidit pe părinții mei din nimic și le știi toată copilăria și prin ce au trecut în viață. La fel și pe părinții lor. Și la fel și pe părinții părinților lor. Și tot așa până la Adam. Iar eu, de asemenea, sunt în întregime cunoscut și văzut de Tine.
Tu știi cum, unde și de ce se formează fiecare gând al meu. Tu știi fiecare atom cuprins în trupul meu și tot tu știi cum ai alcătuit sufletul meu.
Oare cum le spui Tu la ceea ce noi numim carbon, hidrogen, oxigen? Oare ce înseamnă pentru Tine unu, doi și trei? Oare cum vezi Tu liniile și punctele? Ce este pentru tine culoarea și curcubeul și câte culori ai făcut de toate?
Oare cum vă numiți între Voi în Sfânta Treime? Va putea vreodată vreun om să rostească aceste nume?
Oare ce culoare au ochii Tăi? Dar ai Maicii Domnului?
Oare ce dorești Tu pentru mine, că văd că nu m-ai lăsat întru întunericul ateismului, ci m-ai adus în Biserica Ta ca să Te gust și să Te cunosc?
Oare vrei ca dimpreună cu Tine să îmbrățișez toată firea omenească?
Sau altceva pe lângă asta, sau altcum?
Oare ce motiv aș avea să nu am încredere în Tine și să nu Te iubesc?
Te îmbrățișez și Te iubesc și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Vă mulțumesc, Maică, pentru toate

CN

Eu îți mulțumesc ție, om drag sufletului meu și lui Dumnezeu!

Am fost cu tine de-a lungul greului drum de până aici și acum, cu tine, prin tine, iată-mă mai lângă Dumnezeu!
Ai grijă de tine și mergi mai departe. Mai avem ceva de lucru!

Cu drag și rugăciune,
Maica Siluana