Zidul de care nu pot (sau am impresia că nu pot) trece

Versiune tiparTrimite unui prieten

Am citit mărturisirea lui „I.” trimisă pe siteul Centrului. Primul gând pe care l-am avut a fost că Dumnezeu iarăși îmi arată că îmi știe fiecare fir de gînd și de simțire și îmi trimite confirmare că e „Prezent!”.

Îi mulțumesc lui I pentru spovedanie, mi-a fost de mare ajutor. Aș vrea să-i spun că și eu am aceleași simptome legate de trecutul meu, regrete pe care eu nu le pot digera (încă), deși Dumnezeu mi-a arătat și îmi arată mereu că m-a iertat, ba mai mult, mă și premiază uimitor și mă uimește necontenit cu surprize foarte plăcute. Dar neputința mea de a mă împăca eu cu mine - asta e un fel de concluzie a mea despre mine - mă trage mereu în balta noroiasă a amintirilor unor fapte pe care nu aș fi crezut că am să le fac vreodată.

Copilăria și adolescența mea, până la 20 de ani a fost curată, frumoasă, fără lipsuri, fără scandal în familie, fără urâciuni, și acasă, și la școală. Dar nu cunoșteam pe Dumnezeu, nici că este, nici că nu este. Nu am auzit vorbindu-se de Domnul și de Maica Domnului, sfinți, îngeri... nici de bine, nici de rău. Nici acasă, nici la școală. De îngeri doar în povești cu care m-am hrănit mult timp, chiar și adolescentă fiind. Apoi a venit „îndrăgosteala”... De aici a început cunoașterea răului, să zic așa. A urmat calea păcatelor, lista e „completă” de la A la Z, să spun așa. Dar în suferințele care au urmat a apărut Domnul! A venit în mod absolut uimitor, printr-o întâmplare foarte „întîmplătoare” care m-a adus în biserică doar că să însoțesc un om bolnav care vroia să asiste la slujbe că să se vindece. Așa că un an de zile am mers regulat la biserică, de două ori pe săptămână. Stăteam și ascultam, nu înțelegeam absolut nimic, parcă era limba chineză, zic „chineză” că, dacă era ca franceza sau engleza, mai puteam pricepe ceva. Apoi am cunoscut un părinte care a devenit „Părintele meu”. La prima spovedanie - dorită de mine ca să mă împărtășesc la o mare sărbătoare a Maicii Domnului pe care o compătimeam cum a putut să suporte chinurile și batjocura Fiului Ei, am spus că eu nu am făcut niciun păcat! Și așa și credeam. Credeam că ce am făcut, a fost absolut „normal”.Dar Părintele meu a știut cum să mă pescuiască și a girat, mai mult ca sigur, pentru mine, în fața lui Dumnezeu.

Așa am început călătoria pe calea Ortodoxiei. Am conștientizat apoi ce păcate am făcut, lista completă de păcate, le-am spovedit, am primit dezlegare. Dar, așa cum spunea și „I” amintirea lor e foarte dureroasă (încă) și mă sperie când mă gândesc că am rănit grav, cu cele ce le-am făcut, pe cei mai dragi din viața mea! Și mă roade îngrijorarea că ei suferă din cauza mea niște consecințe foarte rele. Astea erau gândurile mele de o vreme. Și iată că Dumnezeu mi-a trimis și mi-a pus în față o oglindă, mărturisirea lui „I”. Și am văzut în oglindă zidul de care nu pot - sau am impresia că nu pot - trece. Și mai ales că am „motivare” pentru că nu am vrut niciodată, de când mă știu, adică de când am fost conștientă de mine, să fac rău cuiva, cu bună intenție. Și am făcut răul cu carul! Și acum, rice se întîmplă „rău” în viața celor dragi ai mei, soț, copii, îmi reproșez că eu sunt vinovată. Că dacă nu făceam lista „A-Z” de păcate, ei erau acum cu toții BINE.

În concluzie, nu mă pot împăca eu cu mine. Teoretic, știu că trebuie să spun „Slavă lui Dumnezeu că nu am făcut decât atâtea!”, dar practic mă trage în jos vinovăția pe care am simțit-o (și o mai simt) abia atunci când mi-am dat seama ce păcate am făcut, muuult timp după ce le-am făcut. Uneori îmi spun că atunci am făcut atâta cât am știut eu de bine, din cauza fricilor, a neștiinței, a lipsei de cunoaștere a lui Dumnezeu și a ceea ce sunt că om creat de Dumnezeu. Știu că Îl supăr pe Dumnezeu că mă pun mai sus ca El, El m-a iertat și eu mă uit înapoi fără nici un rost bun. Doamne, păzește să nu mă împietresc și eu ca soția lui Lot!

Doresc și eu să mă împac cu mine, să mă iert și eu pe mine și să am credință tare că Dumnezeu e mereu prezent în viața mea și a celor dragi mie și nimic nu se petrece fără voia Lui, voie care este iubire. Cred, Doamne, ajută necredinței mele!

A.I.

Mulțumesc pentru acest cuvânt al tău care, sper, va fi de folos și altora.

Zidul acela de care crezi că nu poți trece se numește orgoliu. Până nu vom dobândi smerenia prin care să ne asumăm responsabilitatea păcatelor noastre și să trăim rușinea inerentă în astfel de sittuații, nu vom beneficia deplin de iertarea lui Dumnezeu, pentru că, de fapt, nici nu credem în ea deplin, deși iată, simți, simțiți că El v-a iertat, simțiți mângâierea Lui, nu credeți că El este Dumnezeu milostiv, iertător și vindecător.

Ce-i de făcut în asemenea situație? Pocăință, o nouă treaptă mai adâncă pe calea pocăinței. Treaptă care urcă în jos, Copila mea.

Strigă la Dumnezeu: Asta sunt, Doamne, miluiește-mă! Asta am făcut, Doamne, miluiește-mă! Și crede că iertarea Lui este vindecare, atât în sufletul tău, cât și în sufletele celor răniți de tine.

Insist, Copila mea, iertarea este vindecare. S-o primim cu recunoștință și să renunțăm la orgoliul căruia i-ar fi plăcut să nu fi făcut nimic rău niciodată ca să ne mândrim, ca să fim admirați.

Dumnezeu să te binecuvinteze și pe tine, și pe I., și pe toți cei care tânjesc după mila lui Dumnezeu fără a îndrăzni s-o guste deplin!

Maica Siluana