Cuvântul Maicii Siluana pentru vremurile pe care le trăim acum

Versiune tiparTrimite unui prieten

Slavă Ție, Dumnezeul nostru, slavă Ție! Doamne, Iisus Hristoase, miluiește-mă pe mine, păcătoasa! Doamne, Iisuse Hristoase, luminează mintea mea întunecată să pot spune un cuvânt celor care au cerut de la mine acest cuvânt. Mă adresez părinților de la Școala Varlaam.

Important acum pentru noi, pentru fiecare dintre noi, este să înțelegem că există o dublă realitate. Că este realitatea aceasta palpabilă, cotidiană, lumească, materială, care ne strânge, ne constrânge, ne sperie, ne rănește, ne doare, și este realitatea divino-umană – aici la noi – deci, este realitatea dumnezeiască, este Dumnezeu realitate, dar aici pe pământ avem cele două realități: realitatea palpabilă, sensibilă, fără Dumnezeu și realitatea sensibilă, palpabilă, concretă cu Dumnezeu. De fapt, toată realitatea creată, tot ce se vede, tot ce există este adusă la existență de Dumnezeu, este menținută în existență de Dumnezeu și condusă pe drumul ei de Dumenzeu. Deci, realitatea dumnezeiască, divină, este prezentă în realitatea creată sub forma aceasta de creație, pronie, purtarea de grijă și conducere către țelul pentru care Dumnezeu a adus la existență lumea. Mai mult decât atât, odată cu întruparea Fiului lui Dumnezeu, Realitatea dumnezeiască, Dumnezeu Însuși S-a făcut om și însușindu-Și firea umană, Și-a însușit întregul cosmos pentru că firea umană conține trup care e alcătuit din elemenetele realității cosmice. Și această realitate este prinsă în Hristos Dumnezeu și îndumnezeită. Acolo nu mai există carbon pur și simplu, iertați-mă, ci există un carbon sfințit, un carbon îndumnezeit. Toată firea creată, toată materia este îndumnezeită și personalizată în Hristos Dumnezeu.

Doar că în această lume creată există niște făpturi ciudate, speciale: oamenii. Ei sunt liberi, adică pe de o parte ei sunt aduși la existență de Dumnezeu și beneficiază de toate lucrările mântuitoare și sfințitoare ale lui Dumnezeu cu o condiție: ca ei să voiască asta, să vrea asta, și să lucreze la interiorizarea acestui har sfințitor. Va să zică, noi ne-am botezat, ne-am unit cu Hristos. Unirea asta s-a făcut în adâncul ființei noastre. Toată ființa noastră este unită cu firea lui Hristos, deci este unită cu Dumnezeu. Dar persoana mea, ipostasul meu are libertatea să activeze în fapt, cuvânt, gând această nouă energie. Sau, să nu! Și să lucreze după vechile tipare, după vechile energii, fără Dumnezeu.

Acum – mai ascultați odată, și încă o dată ce v-am zis pentru că dacă nu înțelegem aceste lucruri, nu avem cum să beneficiem de ajutorul de care avem acum cu toții nevoie în această situație dificilă. Care este ajutorul? Acel Har sfințitor al lui Dumnezeu, acea energie necreată a lui Dumnezeu pe care eu o primesc așa cum mi-o dă Sfânta Biserică prin Sfintele Taine, și o activez. Pentru că degeaba îmi pun lumină electrică în casă dacă eu nu apăs pe întrerupător să aprind becul. Și această apăsare pe întrerupător în viața mea este rugăciunea, și lucrarea, trăirea fără păcat. Rugăciunea mă ajută să activez puterea pe care mi-o dă Dumnezeu să nu mai iubesc păcatul, să nu mai fac păcatul.

Acum, firele astea, firele, conductorii prin care vine această energie la noi sunt cam ruginite, cam pătate, cam astupate, cam murdare cu păcatul. Așa că, dacă vrem să beneficiem urgent și profund de această energie e nevoie să curățăm conductele, să facem o curățare. Asta se face prin pocăință. „Ei” – spuneți – „dar noi ne-am spovedit, noi ne spovedim”. Așa e! Dar una e să te spovedești și alta e să te lepezi de tot ce ai făcut rău în fața lui Dumnezeu, și alta este să urăști și că trebuie să urăști răul.

O luăm de la capăt. Fiecare, în fiecare zi să își aducă aminte relele pe care le-a făcut, cele știute, cele neștiute și să zică: „Doamne, iartă-mă!” cu niște mătănii - să zicem 30 de mătănii, 50 de mătănii, 100 de mătănii după păcat. Și strigați la Dumnezeu: „Doamne, curățește-mă! Doamne, curăță-mă de tot păcatul și dă-mi să urăsc păcatul!” Apoi, imediat după asta, întregim această curățire cu puterea pe care o dă Dumnezeu în Biserică prin rugăciunile compuse de Duhul Sfânt. Aici, fiecare dintre noi, în aceste vremuri cumplite să citim în fiecare zi Canonul de pocăință către Domnul Iisus Hristos, Paraclisul Maicii Domnului sau alt Canon sau alt Acatist către Maica Domnului, rugăciune către Îngerul Păzitor, și după aceea o catismă, măcar un psalm, dacă se poate o catismă din Psaltire, și să citim din Cuvântul lui Dumnezeu  din Evanghelie.

Toate acestea le facem cu gândul și credința și încredințarea că așa mă apăr pe mine de răutatea vremii, de corona-virus și de toate celelalte răutăți, pe mine și pe cei din jurul meu, și pe toată lumea. Deci, pe această cale, pe aceste căi, noi activăm Harul lui Dumnezeu ca pe o mantie care ne înfășoară și ne apară, și mai mult decât atât ne transformă într-un fel de centre de energie care se infuzează în toată lumea. Devenim ceea ce ne-a și gândit Dumnezeu, niște transformatoare. Noi primim energia asta de la Dumnezeu, o întrupăm în cuvântul nostru, în atitudinea noastră, în gesturile noastre, în viața noastră, și în felul acesta ea se răspândește în jurul noastru, în casa noastră, în familia noastră, în comunitatea noastră, în toată lumea. Cu cât suntem mai mulți și mai împreună, cu atât această putere își va face simțită prezența și lucrarea mai palpabil. Așa că, o altă cale bună este să vă întâlniți pe grupuri online. Stabiliți o oră. La ora cutare ne rugăm împreună cu „Doamne, Iisuse Hristoase”; și asta ajută foarte mult. Dar să fiți conștienți fiecare de prezența celorlalți.

Apoi, un lucru extrem de important. Să mulțumim lui Dumnezeu pentru toate bunătățile pământești și cerești pe care le-am primit până acum. De abia acum când sunt vremuri mai de restriște ne dăm seama că nu ne-am bucurat de cele bune. De abia când ne moare aproapele ne dăm seama că nu ne-am bucurat de prezența lui, că nu i-am mulțumit lui Dumnezeu pentru el, că nu i-am spus cât de mult îl iubim. Așa că, acum, să luăm această situație grea și să zicem că este ca o judecată. Și să ne uităm că mâine poate să piară cel de lângă mine. L-am iubit destul? Sau am pus între mine și el niște fleacuri care ne-au tot îndepărtat? Iertarea reciprocă, dezmeticirea, dezmeticirea din starea asta de egoism și de nesimțire în care ne rănim. Nesimțirea?! Auzi! Deci suntem nesimțiți? Dar sensibili, adică nu simțim răul pe care îl facem, altfel suntem foarte sensibili la ce ne face celălalt rău. Și cu cât suntem mai nesimțiți față de Dumnezeu, cu atât suntem mai simțitori față de răutatea din lume.

Apoi să ne gândim că această stare de urgență, această stare specială din toată lumea, este o chemare blândă, duioasă a lui Dumnezeu să ne trezim. Gândiți-vă că suferim, dar în ce condiții de lux suferim! Încă avem mâncare, avem căldură, avem lumină, avem apă, adică mai avem și televizor, adică puteți să vă uitați și pe internet și să faceți și prostii în timpul izolării. Să mulțumim lui Dumnezeu că ne dă această perioadă, această vreme de pocăință în confort, ca să zicem așa, în condiții bune pentru omul vulnerabil, pentru omul neputincios care suntem noi. Căci, iertați-mă, dar curând vor veni vremuri mai grele! Nu-L chemăm acum pe Dumnezeu, nu-L chemăm pentru noi și pentru întreaga lume acum, nu ne lepădăm de păcate și rămânem uniți cu păcatul, atunci, alte rele, și mai mari vor veni: cum sunt războaiele, cum sunt cataclismele, nu? Inundații, incendii care să fie peste tot. La toate acestea, gândiți-vă că nu mai ai casă, nu mai ai adăpost, nu mai ești împreună cu cei dragi, și așa mai departe. Nu frica trebuie să o cultivăm aici, ci o responsabilitate: „Doamne, dăruiește-mi acum pocăință, dăruiește-mi acum să mă unesc cu Tine și să mă bucur de darurile tale și să Îți mulțumesc pentru toate.”

Altă problemă acum, în vremurile acestea, este panica. Acest plus de trăire, de sentimente catastrofale, catastrofice și catrastrofiste. E normal. E normal să fie așa. Omului îi este frică de moarte, omului îi este frică să nu își piardă confortul pe care cumva l-a dobândit, omului îi este frică să nu piardă ce are pentru că acest om s-a lipit cu totul de existența pământească. Cât timp suntem lipiți doar de această existență, și nu o zărim pe cealaltă, nu ne pregătim pentru ea, frica va mușca din noi în mod sigur și adânc.

În același timp însă, pentru cei care se roagă, pentru cei care sunt foarte credincioși, iată că și în ei apare o stare de panică; și într-un călugăr poate să apară o stare de panică, de frică. Aceasta poate fi o sensibilitate duhovnicească. Omul care se roagă și se dăruiește prin rugăciune celorlalți, ajunge să trăiască ce trăiesc ceilalți. Frica și durerea poate fi trăită nu pentru ceilalți, ci ca a celorlalți. Trăiesc frica ta, trăiesc frica voastră, mi-o dă Dumnezeu mie. De ce? Pentru că eu pot să I-o dau lui Dumnezeu. Să aveți încredere în oamenii de rugăciune nu zic să vă transformați voi în asemenea transformatoare dar să cereți rugăciunea părinților, a călugărilor, a celor care se roagă, și a sfinților care se roagă pentru noi – dar să o cerem! Să cerem rugăciunea pentru că ei adună, absorb de la noi fricile noastre și le trăiesc ei dându-le lui Dumnezeu. Unii primim durere, primim durerea celorlalți ca să putem să o dăm noi lui Dumenzeu, alții frica, alții deznădejdea. Deci să fim atenți și la asta – că poți să trăiești frica copilului tău, sau frica soțului tău –, atunci dă-I-o lui Dumnezeu.

Bineînțeles, același lucru îl facem cu sentimentele noastre. Vine panica. Dacă ne uităm atent, panica este o trăire în trup. Simțim ceva în trupul nostru și în sufletul nostru. Aceasta este partea întrupată a sentimentului respectiv. Acesta este momenul în care eu Îl chem pe Dumnezeu: „Doamne, vindecă sufletul meu! Doamne, Îți dau Ție frica mea! Doamne, Îți dau Ție starea asta de patimă!” Nu lăsați trăirea să se ridice la cap, să ajungă la gânduri. „Vai de mine, o să murim, o să mor, o să murim cu toții!” În clipa în care am ajuns la: „Vai, de mine!”, atunci eu m-am rupt de Dumnezeu și El nu mă mai ajută, El nu mă mai vindecă pentru că eu mă rup de El, eu nu-I dau Lui partea mea vătămată.

Deci, atenție: prind sentimentul  frică, mânie, ură, deznădejde, invidie prind sentimentul în trupul meu, în sufletul meu și-L chem pe Dumnezeu și nu-l las să mi se urce la cap zicând: „Doamne, miluiește-mă! Doamne, vindecă sufletul meu! Doamne…” ziceți de o mie de ori până când trece, altminteri viața va fi o caricatură. Ne învârte dracul pe tot felul de trăiri și sentimente, ne repezim să adunăm mâncare, așa cum ați văzut că facem când intrăm în panică și vai de viața noastră.

Așa că, să ne aducem aminte că noi nu doar vrem să ne păzim de corona-virus, ci noi vrem să ne îmbrăcăm în Hristos, ne îmbrăcăm în bucurie, ne îmbrăcăm în har! Asta e misunea noastră. Ei, și corona-virusul ăsta e un dar, un dar care ne arată că trăim în nesimțire și că în sfârșit acum putem și noi să ne trezim. Că fără Dumnezeu, oricâte am avea și câte am face, nu prea ne este bine!

Dumnezeu să vă binecuvinteze! Vă port în brațe, în rugăciune cât pot eu, netrebnica. Vă îmbrățișez și rămân a voastră, Maica Siluana! Doamne ajută!