Eu sunt poprul.

Iar dimineață asta, parcă mi s-a clarificat. Poporul evreu din vremea Mântuitorului sunt eu.

Caiafa sunt eu cel căldicel. Care cunoaște proorociile, care aparent conduce destinele persoanei mele, care e politicianul abil să negocieze cu romanii (lumea și lumescul) pacea cea călduță și confortabilă. În fața acestui Caiafa vine Hristos. După ce vindecase multe în popor (trupul meu, simțirile mele, emoțiile mele, dorințele mele).

Popor care Îl primește pe Hristos ca pe Muntele Măslinilor, cu bucurie, văzând în El conducătorul care va asigura prosperitatea, care va învinge lumea pentru a-i da poporului meu stăpânirea ei. Căci problema mea nu e să mă eliberez de lume, ci faptul că nu o stăpânesc așa cum mi-aș dori.

Dar odată intrat Hristos în Ierusalimul meu, El îmi arată cum sunt: mormânt văruit. Dorințele mele nu sunt împlinite. Și renunt[ la Hristos. Simțirile mele nu sunt satisfăcute. Și îl părăsesc pe Hristos. Emoțiile mele sunt tulburate. Și îl trădează pe Hristos.

Ajunge, iată, Hristos, în fața c[ldicelului Caiafa. Și acolo, Caiafa ar putea pune toate cap la cap ca să-și dea seama că Amărâtul acela părăsit de tot poporul este Mântuitorul. Dar e conștient că dacă el L-ar recunoaște drept Mântuitor, atunci va trebui să-i cedeze locul de conducere. Să-L lase pe Hristos să fie la cârmă în bucurie, durere, suferință, furie. Da' Caiafa vrea să fie el stăpân. Așa că preferă să-l trimită la moarte pe Hristos pentru ca el, căldicelul, să-și continue conviețuirea cu romanii, în confort, în rânduiala religioasă „cuviincioasă” și netulburătoare, într-o „dragoste/ură” palpitantă cu propriul său popor.

Și Hristos moare. Omorât de romani, nu de mine, Caiafa cel „drept” și „religios”. Aici se termină povestea știută.

Neștiut, Hristos Se coboară în cele mai de jos ale pământului. Pentru că doar acolo se poate întâlni cu mine.

Cred că nu bat câmpii. Domnul să se milostiveasca de noi!

Va îmbrățișez,
Bogdan