Am recitit ce am scris la sesiunile anterioare. Am plâns din nou și am simţit durerile aproape la fel de vii. Deci n-am iertat nimic.

Dar sunt și gânduri noi care din timp în timp scurcircuitează schemele de inadaptare. Am început să văd oamenii în funcţie de câtă bucurie au; mi-e milă de cei care sunt departe de Dumnezeu fiindcă ei suferă cel mai mult. Părinţii mei, săracii, sufereau enorm când și-au făcut și mi-au făcut rău.

Maică, am înţeles că nu pot ierta eu singură nimic și că Dumnezeu lucrează asta.

Am înţeles că paşii mei toţi trebuie să se îndrepte spre El, că numai El mă poate vindeca și că o va face dacă Îl rog și Îi fac loc în inima mea. Nu-mi mai privesc rănile cu atâta disperare. Cred că vindecarea mea e posibilă și nădăjduiesc să se întâmple.

Văd minuni în jurul meu în fiecare ceas de când m-aţi învăţat să-i binecuvântez pe oameni. De la cei mai credincioşi până la cei mai împietriţi, îi văd pe toţi oamenii pe care îi întâlnesc și îi binecuvântez atinşi măcar de un strop de Bucurie sfântă. Și desigur, că binecuvântările se întorc și asupra mea; deşi eu nu le ofer nimic de la mine, e ciudat cum mă "îmbogăţesc" și eu de Bucurie!

Se poate, maică, să-l binecuvântez și pe tata, dacă a plecat dincolo?

Maică, am uneori impresia că se poate să mă vindec doar binecuvântând oamenii, mai ales pe cei care nu-mi plac. Se poate să fie totul aşa de simplu? Daca îl binecuvântez pe soţul meu pe punctul de a începe o ceartă, cearta nu mai are loc și Dumnezeu îmi potoleşte mânia. Parcă e prea simplu, spuneţi, vă rog, unde greşesc.

Mult timp m-am gândit că nu e drept să mă bucur în timp ce alţii suferă. Acum, în bucuria lui Dumnezeu, văd sensul suferinţei mele și a celor dragi; ele nu se mai exclud. Vă mulțumesc că mi-aţi arătat cum e Dumnezeul nostru. Uneori plâng de prea multă bucurie și zic: "Doamne, e prea mult, nu pot atâta!" Aș vrea să pot împărţi bucuria asta cu părinţii mei sau le-aș dărui-o lor pe toată...

D.