Când am aflat și am crezut că trupul meu este templu al Duhului Sfânt, mai întâi m-am cutremurat de asta și am învăţat să privesc și să respect trupul prin ochii lui Dumnezeu întrupat, și nu ai păcatului. Apoi, am început să mă rog să cureţe El templul Său și am jertfit toate poftele care l-ar fi întinat. Când ţâşnea o poftă, o arătam degrabă Lui și Îi ceream să mă scape de ea pentru că pe El Îl doreşte-pofteşte inima mea și nu obiectul exterior după care ”îmi lasă gura apă”! Am învăţat să accept că îmi lasă gura apă după multe și că acesta nu este păcat, ci deprinderea ei de a se pregăti pentru a digera ce aș înghiţi. Păcatul venea de la lipsa discernământului în privinţa celor ce se îngrămădeau în fața ochilor ca „bune de gustat”! N-am luptat niciodată singură cu o poftă. Când mă chinuia prea tare, asta când judecam pe altcineva, chiar și fără să fiu conştientă că judec, strigam la Domnul și mă rugam Lui pe Cruce!

Citeam, și citesc și acum din Sfinţii care îmi aprind pofta de sfinţenie și aşa lupt mai uşor!

În același timp, nu sunt un zbir cu poftele mele. Unele sunt nevinovate sau copilăreşti și le împlinesc arătând asta Domnului și cerându-I să mă binecuvânteze.

Când cad, s-au îmi dau voie să cad, mai ales în pofta de a spune ceva dureros la mânie, mă arăt Domnului și Îi cer iertare chiar atunci arătându-I marea mea neputinţă.

Dacă învăţăm să credem că Domnul e prezent în noi și în toate cele din jurul nostru încet, încet, lucrurile nu vor mai fi „obiecte în sine”, ci mesaje de la El!

Apoi, să ştii că Rugăciunea te învaţă amănuntele războiului acestuia sfânt și minunat! Și Bucuria e o minunată călăuză pe Cale.

Domnul să te lumineze și să te întărească în lupta aceasta fără de care nu intrăm în Bucuria care nu se ia de la noi!

Cu dragoste și preţuire,
M. Siluana