Maică, ce nume i-aş da necazului meu?
Numele fiicei mele, pe care nu-l pot scrie aici, unicul meu copil, deznădejdea mea.
Povestea începe cu ani în urmă, când am plecat cu soţia în capitală să-i cumpărăm o locuinţă fetiţei mele.
De atunci locuinţa a fost închiriată unor tineri. Recunosc, am obţinut câştiguri băneşti frumoase. Anii au trecut, fetiţa a intrat la facultate şi este în al doilea an. În octombrie 2006, în locuinţă a intrat o chiriaşă, studentă în anul 4 la psihologie.
De la început i-a manipulat mintea şi a făcut-o să creadă că eu şi mama ei îi suntem duşmani. Avea o putere de convingere uimitoare, mai ales în privinţa modului în care se pot câştiga banii. Aşa au început video-chaturile, anunţurile la matrimoniale, în care, colega de cameră, peştele, rechinul, diavolul, îi căuta clienţi. Devenise damă de companie. Oferea servicii sexuale contra unor sume de bani. Banii ajungeau la psiholoaga-peşte, care îi înghiţea pe toţi. Totul a ieşit la iveală atunci când fetiţa mea a refuzat să mai meargă la întâlniri. A fost şantajată, ameninţată, umilită, apoi alungată din propria locuinţă. N-am ştiut nimic, nu ne-a spus nimeni nimic. Când am aflat, deşi era noapte, am plecat spre Bucureşti, după îndelungi căutări am găsit-o la Mănăstirea Cernica, lângă racla Sfântului Calinic. Între timp, cealaltă fugise din locuinţă cu amantul ei. Mai târziu am aflat că spera să ne alungăm copilul de acasă şi să rămână totuşi în locuinţă !!!
Maică, noi am primit-o înapoi cu dragoste părintească şi cu multă milă. N-am spus nimic poliţiei, nu de ruşine, ci pentru că există un Dumnezeu al dreptăţii. După rânduială, am spovedit-o, a fost canonisită, ocrotită, apărată. Acum şi-a reluat viaţa.
Pentru păcatele mele, Dumnezeu m-a smerit până la pământ.
Maică Siluana, ce trebuie să mai fac pentru ea, ca părinte?
Cum pot s-o iert cu adevărat, din toată inima?
Dragul şi greu încercatul meu frate,
Mintea mea s-a oprit de durere în faţa mesajului frăţiei tale. El a rămas o vreme aşteptându-şi rândul printre celelalte mesaje, deşi putea să aibă prioritate prin urgenţa lui, şi pentru că nu ştiam ce să-ţi răspund, adică nu aveam destulă putere să cer de la Domnul un răspuns prin intermediul meu. L-am rugat să-ţi răspundă direct, în locul acela de taină în care Dumnezeu zămisleşte în noi o nouă morală, un nou mod de a fi, un fel de a fi care pare nebunie pentru mintea omului căzut, ameţit de alergarea după plăceri imediate şi fuga de orice durere. Şi sunt încredinţată că a făcut-o deja.
Acum încerc să spun şi eu ceva, mai ales pentru cei ce vor citi acestea. Gestul frăţiei tale de a mă întreba şi de a admite publicarea mesajului pe Site însemnă pentru mine o ofrandă, o jertfă din dragoste pentru sutele de părinţi şi sutele de copii care cad victime unor asemenea necazuri.
" Cum poţi să o ierţi cu adevărat?", îţi propun mai întâi să medităm împreună la afirmaţia: "Pentru păcatele mele, Dumnezeu m-a smerit până la pământ". Am fost profund impresionată de ea şi nădăjduiesc să aibă înţelesul duhovnicesc al acestui cuvânt: smerire. Spun asta pentru că aud frecvent, dar în formula: "pentru păcatele mele mă pedepseşte Dumnezeu". Le aud şi, de multe ori, mă cutremur de înţelesul pe care îl au pentru mulţi dintre cei care le rostesc: Dumnezeu ne pândeşte fiecare păcat şi pregăteşte cu minuţiozitate un plan de pedeapsă! Iar pedeapsa lui Dumnezeu nu e decât răzbunare plină de satisfacţie ca să "ne înveţe minte" şi să ne întoarcem umiliţi la El! Ce oroare! Eu n-aş putea să mă închin unui asemenea dumnezeu! Dar de unde, oare, această viziune păgână şi de-a dreptul hulitoare? Mă întreb şi m-am întrebat şi, răspunsul îl primim chiar de la Domnul: din inima noastră. De acolo izvorăsc toate relele şi toată frica şi toată pofta de răzbunare. De acolo scoatem şi proiectăm pe Domnul nevoia noastră de un dumnezeu după chipul şi asemănarea noastră. Cum spun mulţi părinţi ai Bisericii din ultimele secole, acesta este şi motivul pentru care mulţi oameni au fost atei sau nihilişti. Dacă l-am citi cu atenţie pe Nietzsche, de exemplu, am vedea că nihilismul lui e o revoltă genială la credinţa tatălui său, pastor protestant, revoltă pe care, din nefericire pentru el, a îndreptat-o şi împotriva lui Dumnezeu Iubire.
Aşadar, să vedem cum am putea citi acest "pentru păcatele mele"? Descifrăm corect faptul că "pentru" indică o cauză, dar cauza a ce? Care sunt consecinţele acestei cauze? Sunt aceste consecinţe o activitate arbitrară a unei forţe exterioare răuvoitoare, sau sunt pur şi consecinţele organice ale păcatului?
Dacă înţelegem ce este păcatul, adică un gând, un cuvânt sau o faptă împotriva voii lui Dumnezeu, adică fără conlucrarea cu harul Lui, înţelegem şi ce este omul şi ce însemnă pentru el suferinţa. Omul este o fiinţă creată pentru a fi în relaţie nemijlocită cu Dumnezeu, pentru a se naşe şi creşte în Dumnezeu prin har şi pentru a-L primi în sine pe Dumnezeu care voieşte să Se sălăşluiască în om dacă şi omul vrea. Aceasta este voia lui Dumnezeu, ca El să sălăşluiască în noi pentru bucuria şi fericirea noastră. Fără El nu există fericire umană. Fără El totul e minciună. Respingerea Lui este păcat pentru că ne face să vindem fericirea pe o sărmană plăcere, pentru că voim să avem darurile vieţii fără Dăruitor, să ne îndumnezeim, fără Dumnezeu! Şi dacă aşa facem, urmarea este durerea. Locul gol lăsat de alungarea lui Dumnezeu din noi nu poate fi umplut cu nimic şi doare! Această durere e leacul lui Dumnezeu, e merindea pe care o pune El în traista inimii fiului risipitor. Şi ne-a făcut acest dar ca să nu murim, ca să ne întoarcem la Viaţă. Dacă un copil fascinat de flacără nu ar simţi durere când o atinge, ce s-ar întâmpla?
Aşadar, ceea ce numim noi moarte, şi este, este doar începutul morţii, este doar avertismentul, chemarea şi rugămintea lui Dumnezeu: "Nu muri! Alege Viaţa!". Atunci, suferinţa "din cauza" păcatelor noastre este suferinţa provocată de refuzul vieţii şi a bucuriei de a fi. Suferim pentru că alegem şi lucrăm păcatul, pentru că alegem şi lucrăm moartea. Ceea ce numim noi urmarea păcatului este chiar păcatul în lucrarea lui ascunsă conştiinţei noastre adormite. De exemplu, faptul că i se întâmplă ceva rău copilului meu din cauza faptului că l-am blestemat sau că i-am ucis fraţii prin avort, nu este o urmare, o măsură pe care o ia o instanţă judecătorească exterioară mie, ci este chiar lucrarea păcatului meu în toată viaţa mea, în toate relaţiile mele.
Păcatul meu e moarte şi această moarte devine "motorul" vieţii mele întregi şi o ucide dacă nu mă opresc şi nu aleg Viaţa. Flacăra mă arde rănindu-mă când bag degetul în ea nu pentru că e foc (asta e în firea lui), ci pentru că eu bag degetul acolo şi îl ţin. Arsura, rana, inflamarea ei, nu sunt decât lucrarea flăcării în care eu am intrat. Ca să scap de această suferinţă nu e nevoie să inventez o flacără care să lumineze şi să încălzească fără să mă frigă, şi nici să inventez un anesteziant care să mă facă să nu simt durerea, ci pur şi simplu să scot degetul de acolo şi să renunţ la plăcerea de a face ceva interzis, de a-mi satisface curiozitatea sau impulsul care mă trage. Să nu mă las tras, cum spunea cineva, ci dimpotrivă, a-tras. Să mă las atras de Dumnezeu şi împlinind poruncile Lui, să devin iarăşi împreună vieţuitor şi lucrător cu El.
Poate că e prea lung şi confuz acest cuvânt al meu. Încerc să rezum: păcatul nu este acea acţiune scurtă prin care omul obţine o plăcere vinovată sau scapă de o problemă care îl sperie sau i se pare de nesuportat, ci o lucrare ucigaşă, o moarte care roade rădăcina vieţii şi-i strică toate roadele. Dumnezeu nu ne pedepseşte cu boli pentru că noi am poluat apele, ci poluare apei înseamnă boală şi moarte pentru om. Ştiu, noi am vrea să aruncăm otravă în apă şi Dumnezeu să facă apa aceea, apă proaspătă şi curată! Şi ne supărăm pe El şi Îl acuzăm că e crud sau indiferent pentru că nu face asta!
Atunci, Dumnezeu nu-l pedepseşte pe om? Ba da, dar această pedeapsă înseamnă pedagogie, înseamnă rugăciune, chemare şi invitaţie la pocăinţă, la întoarcere la Dumnezeu ca Prezenţă Vie în noi şi în viaţa noastră. Pedeapsa lui Dumnezeu este pronia Lui, permanenta Lui purtare de grijă, prezenţa Sa, încăpăţânată am putea spune, în viaţa noastră de-a lungul întregii noastre călătorii pe calea acestei vieţi. Prezenţă pânditore, adevărat, dar o pândă care urmăreşte momentul potrivit ca să se facă auzit, momentul cel mai potrivit ca sa ne spună cât de mult ne iubeşte şi cu cât dor ne aşteaptă să revenim în casa părintească! Da, ştiu că pe mulţi ne irită această prezenţă şi că am prefera să nu fie! De aceea Îl şi negăm şi înjurăm! Şi, până la urmă, acesta este iadul: refuzul Prezenţei Sale iubitoare! Refuzul lucrării Lui în noi!
Acum iubitul meu frate în Domnul, un cuvânt care putea să fie singurul: Ce cred eu că ai putea să mai faci ca părinte este să fii conştient că eşti părinte împreună cu Părintele Ceresc. Să devii conştient că ţi-a fost încredinţată ca s-o iubeşti cum poţi alimentând mereu şi mereu această iubire cu iubirea lui Dumnezeu, oferind-o mereu şi mereu iubirii şi ocrotirii Lui. Acest Dumnezeu, Tatăl ei şi Tatăl frăţiei tale, este un Dumnezeu prezent, este Dumnezeul la care a alergat fetiţa dumitale când s-a dumirit. Acum, că ai făcut deja ce a făcut tatăl din pilda fiului risipitor, să-L întrebi pe Tatăl Ceresc, ce să faci în continuare, în fiecare clipă, cu fiecare durere, cu fiecare amintire, cu fiecare gând otrăvit de durerea vrăjmaşă. El, Dumnezeu te va învăţa clipă de clipă. Orice gând ai avea, arată-L Domnului! Orice neputinţa ai simţi, arat-o Lui! Şi, mai ales, cere de la El, în toată clipa, iubire, răbdare, iertare şi vei primi!
Şi, un gând poate prea îndrăzneţ: să nu ne temem atât de păcat şi de stricăciunea lui, cât mai degrabă să avem nădejde în mila Domnului, să o căutăm, să o cerem şi să o onorăm cu lucrarea noastră de pocăinţă şi de mulţumire. Şi să credem că pocăinţa omului e lucrare a Domnului şi că El, Dumnezeu, le face pe toate noi! Noi şi fără de prihană.
Citeşte Cartea Proorocului Osea, fratele meu drag!
Vezi ce a făcut Domnul cu femeia păcătoasă care s-a pocăit!
Apoi, ia aminte şi la ce a făcut El cu femeia prinsă în adulter, care trebuia să fie ucisă cu pietre! N-a osândit-o! De ce ? Pentru că nimeni n-a osândit-o! Fă aşa şi tot ce te va mai învăţa Domnul în această întâlnire cu mila Lui şi vei înţelege cum lucrează El. Vei înţelege, de exemplu, cum l-a "pedepsit" El pe Cuviosul Părinte Zosima care se nevoise din pruncie pentru a nu păcătui în faţa Domnului, când l-a ajutat să-I vadă lucrarea şi prezenţa în Sfânta Maria Egipteanca! Şi ce bucuros s-a închinat Sfântul Părinte în faţa lui Dumnezeu Cel minunat întru Sfinţii Săi! Curaj, frate drag, în fiica dumitale e ascunsă o sfântă în devenire şi, devenirea ei poate fi ajutată şi de lucrare frăţiei tale! Eu aşa cred în faţa oricărui om căzut în păcat şi mă rog Domnului să nu fugă, să nu ia de la noi Duhul Său Cel Sfânt, să-L trimită mereu şi mereu, ca să ne curăţească de toată întinăciunea şi să ne mântuiască sufletele.
Cu respect, durere dar şi nădejde în mila Domnului,
Maica Siluana