Dragă Maica Siluana,
Cu cât trece timpul de când m-am întors spre Hristos, cu atât mai multe păcate aflu că fac... şi unele sunt atât de tare împotriva a tot ce e bun, a tot ce e iubire şi sfinţenie, încât nu-mi pot da seama de ce le fac, deşi nu vreau, deşi mă apar cu multă şi înfrigurată veghe a conştiinţei. Unul dintre acele păcate este pizmuirea, invidia, dar n-o înţeleg şi nu mă înţeleg când trec prin ea. Se întâmplă asta tocmai faţă de persoane pe care le iubesc, care sunt aproape de mine mereu şi care îmi sunt lăsate de Dumnezeu în cale. De atâtea ori am simţit pornirea puternică să le ajut, să le răsplătesc binele pe care aceşti oameni îl investesc în mine. Şi eu, ce fac? Mă trezesc ca îi invidiez când le e bine, pe când eu le doresc binele. Iar din starea asta, care-mi dau seama că e rea, pot într-o singură clipă să trec în deznădejde. Să gândesc că aşa e făcut să fie, că alţii să aibă tot şi eu nimic. Şi mai gândesc eu altele şi mult mai proaste în astfel de momente, gânduri care îmi tulbură mintea şi sufletul. Şi-mi face rău, şi face şi altora rău prin faptul că îi lipsesc pe ceilalţi de iubire. Câteodată reuşesc să mă redresez printre etapele căderii. Dar de multe ori nu suficient de repede... Şi îmi pare rău că nu pot face mai mult, că nu pot merge mai departe în urcuş, pentru că mă împiedic şi cad mereu. Mi se pare chiar de neînchipuit... să cad acolo unde ar fi trebuit să urc. Mă împiedic de trepte.
Dacă poţi, iubită Maică, dă-mi un cuvânt care să mă oprească mai devreme din alunecare. Aşa cum au cerut mulţi, dă-mi un cuvânt de mântuire. Un cuvânt de pace sufletului şi de război păcatului.
Sărut mâna, Maică Siluana, Domnul să vă binecuvânteze!
Mulţumesc,
Alina
Draga mea Alina
Întoarcerea ta la Hristos, cum spui, este o mare minune şi asta se vede în viaţa ta, adică în cele ce mi le spui. Fără El, fără o relaţie vie cu Mântuitorul, nu te-ar fi durut invidia ta, n-ai fi considerat-o patimă şi n-ai fi urât-o. Iată chiar primul pas al vindecării. Conştientizarea bolii, numirea ei, surprinderea "mecanismului" ei şi ura faţă de ea formează câţiva paşi extrem de importanţi pe Cale. Acum eşti pe treapta conştientizării neputinţei omeneşti, a imposibilităţii de a birui răul care ne chinuie pe noi şi pe cei din jurul nostru. Cădem în această etapă pentru că vrem să facem noi binele pe care îl dorim sau pentru că n-am dobândit virtutea răbdării. Răbdarea este iubire şi recunoştinţă pentru iubirea lui Dumnezeu. Şi este şi înţelepciune. Este iubire pentru că numai prin iubire putem rupe lanţurile deprinderilor la rău, lanţuri care sunt concrete în creierul nostru (sinapse), pentru a da naştere altor deprinderi, unui alt fel de a fi, cel dumnezeiesc, la fel de real întrupat în sinapsele creierului nostru. Dumnezeu nu ne "spală creierul", adică nu ne distruge sinapsele omului vechi, ci, dacă vrem, ne dă puterea Lui de a "zidi" alte sinapse.
Este recunoştinţă răbdarea pentru că, atunci când o trăim, devenim conştienţi de cât de minunată e lucrarea lui Dumnezeu cu noi şi în noi. Şi e înţelepciune, pentru că este de fapt o lucrare divino-umană, adică fără dobândirea şi păstrarea harului, nu putem avea răbdare şi, bineînţeles, nu putem ieşi din închisoarea propriilor noastre deprinderi. Altfel, ne pândeşte vrăjmaşul, care ne oferă plăcerea deznădejdii şi a revoltei.
În această etapă învăţăm, dragă Alina, că nu este suficient să dorim schimbarea, ci să antrenăm în dorinţa noastră toate puterile sufleteşti, sau, cum ar spune psihologii, să ne motivăm. Aici rugăciunea este indispensabilă. Rugăciunea şi credinţa-încredere că Dumnezeu lucrează şi-Şi ţine făgăduinţele. Această rugăciune şi această credinţă ne conduc la un comportament şi decizii care nu se mai bazează pe ceea ce simţim şi credem (ne închipuim noi), ci pe ceea ce ne spune Dumnezeu prin poruncile Sale.
Cu nădejdea că răspunsul meu îţi va fi de folos, cu dragoste în Domnul,
M. Siluana