Să vă povestesc o minune...

18 -19 -20 decembrie 08

Ce minune! Am citit mesajul pe care l-am primit pe site de la Cr. Nu ştiu de ce să mă mir şi să mă bucur mai întâi. De faptul că poţi spune ceva atât de minunat în trei rânduri sau că mi-a răspuns chiar Cr. (pe care o citeam cu un sentiment puternic de empatie „Doamne, aşa simt eu. Doamne, aceleaşi gânduri. Doamne, ia te uită ce om minunat!”). Mă întreb dacă e chiar Cristina noastră de la seminar, se poartă tare călduros cu mine...

..................................

Să vă povestesc o minune... Ieri v-am pus în palmă o piatră dragă. Poate nu neapărat din cauza locului unde am găsit-o. Am găsit-o de-aiurea, acum multe luni, când nici măcar nu speram că o să veniţi la Iaşi, darămite că o să mă mai şi iubiţi şi alintaţi de-adevăratelea. E o piatră foarte tare! Luni de zile am ţinut-o în buzunarul hainei şi cel mai mult îmi plăcea să-mi bag mâna în buzunar şi să o strâng tare, tare. „Ridicat-am ochii mei la munţi, de unde va veni ajutorul meu” şi „El e puterea” se combină atât de minunat în piatra aceea. Pentru că mă gândeam că în buzunarul meu se află o bucată de munte, o bucată de El...

Şi să vă spun un secret. Ieri v-am dăruit piatra aceea iar... astăzi am primit un coş plin cu pietre la care nici măcar nu visam vreodată. Părinţii I. şi H. mi-au oferit un coş plin cu pietre...

Am aşezat piatra verde printre ele. Cu toate că nu e aşa de şlefuită şi de strălucitoare (cineva care ar vedea-o la un loc cu atâtea minunăţii ar considera-o chiar urâtă!), mie mi se pare cea mai frumoasă piatră din lume. Când mi-aţi dăruit piatra, am ştiut că e o parte din maica mea, o parte desprinsă din ea, pentru mine.

....................................................

Ieri, când a trebuit să ne găsim locul în copac, m-am suit în vârful pomului, într-un picior, într-un echilibru incert. Mi-au rămas în cap vorbele pe care mi le-aţi spus „ai grijă să nu cazi” şi cu adevărat mi-am dat seama că ar fi bine să mai cobor puţin şi să mă sprijin bine cu spatele de trunchiul copacului. Şi să-mi rezerv clipele de zbor pentru când va dori El...
Dar, Maică, mi se pare incredibilă schimbarea din inima mea... Parcă nu mai sunt eu. Nopţile când stăteam trează până dimineaţa şi îmi muşcam pumnii în întuneric parcă nu mai sunt ale mele. Mă trezeam dimineaţa plângând că mai începe o zi din viaţa asta fără sens. Ieri mi s-a întâmplat să plâng de bucurie că m-am trezit la viaţă, iar viaţa asta a mea a devenit cu mult mai mult decât mi-aş fi imaginat vreodată. E ceva ce nu pot să explic. NU-mi pasă sau nu dacă sunt sau nu în rând cu lumea, pentru că ceea ce numesc eu lume s-a redimensionat şi restructurat în capul meu astfel încât lumea din jur nu cuprinde numai oamenii care nu-mi plac sau mi-au făcut rău, ci întreaga Lui creaţie. Nu-mi mai pasă dacă am sau nu un job pe placul mamei mele sau al oamenilor din jur, nu-mi pasă că n-am ajuns să prind rădăcini la Universitate, că n-am cucerit Everestul, că nu ştiu cinci limbi străine şi alte o mie de lucruri pe care nu le am. Nici măcar nu-mi pasă atât de mult dacă am fost abuzată sau nu... deşi aş fi preferat să nu (cred că sentimentul acela difuz de ruşine despre care vorbeam ieri, de acolo mi se trage...). Dar ştiu că felul în care vedeam lumea, monocrom, era greşit. Am rezonat din plin înăuntrul meu la seminarul de Inteligență Relaţională. Tot ce scria acolo, se lega acolo, în capul meu, în inima mea. Ştiu că ştiţi asta, că aţi simţit. Ştiu că lucrurile nu se întâmplă în viaţa mea din cauza Lui, mea, ei ci pentru ca eu să...

Şi fiindcă mult timp am avut ca motto al jurnalului meu virtual „Ridicat-am ochii la munţi, de unde va veni ajutorul meu...” aseară am vrut să recitesc psalmul 120 întreg. Cred că îmi place cel mai mult dintre toate...

Citiţi şi vă minunaţi, ia uitaţi-vă ce îmi spune El aici...

„Ridicat-am ochii mei la munţi, de unde va veni ajutorul meu.
Ajutorul meu de la Domnul, Cel ce a făcut cerul şi pământul.
Nu va lăsa să se clatine piciorul tău, nici nu va dormita Cel ce te păzeşte.
Iată, nu va dormita, nici nu va adormi Cel ce păzeşte pe Israel.
Domnul te va păzi pe tine; Domnul este acoperământul tău, de-a dreapta ta
Ziua soarele nu te va arde, nici luna noaptea.
Domnul te va păzi pe tine de tot răul; păzi-va sufletul tău.
Domnul va păzi intrarea ta şi ieşirea ta de acum şi până în veac.”

Cum să nu plângă fata verde? Cum să nu plângă omuleţul acela care credea că n-are nici un sens să te naşti, că viaţa e un chin şi că oricum ajungem inevitabil să crăpăm cu toţii mai devreme sau mai târziu... Maica mea, e atâta evidenţă în jurul meu că îmi vine să le spun tuturor... Dar oamenii nu prea înţeleg! Vorbeam cu părintele H. despre ce înseamnă să trăieşti ceva intens, adânc, în tine şi el îmi vorbea de râvnă, să am grijă cu râvna de la început, că aşa fac toţi fraţii din mănăstire la început, citesc nu ştiu câte acatiste pe zi şi după două luni se satură... deci complet pe lângă ce încercam să-i spun eu. Că nu e vorba de nici o râvnă, viaţa mea nu s-a modificat decât ca percepţie. E vorba doar de dor şi de bucurie şi de lacrimi de bucurie. E vorba că mă uit la icoana Lui şi eu ştiu că mă vede, mă iubeşte şi mă îngăduie să fiu aşa, acum, pentru că abia mă ridic pe picioare. Şi ştiu că nu vreau să cad, vreau să merg cu mânuţele întinse spre El... Despre asta e vorba.

...Dar mi-am dat seama că oamenii din jur, oricât de mult m-ar iubi, nu pot înţelege. Nimeni nu poate înţelege inima pruncului, decât mama lui care a plâns atât de mult de durere ca el să se nască şi de bucurie când el a ieşit la lumină.

Cu dragoste,
Fetiţa verde care se simte tare iubită de maica ei