Măicuţa mea în Domnul,
Descoperirea făcută la seminar - că în clipa în care am ales să mă îndrept spre Domnul eu nu mai sunt o consecinţă a trecutului meu, ci a viitorului - m-a răsturnat, pur și simplu. Adică total, total o schimbare de perspectivă, de care nu am mai auzit niciodată până acum, nu am mai citit niciunde… A fost aşa, ca o imagine, la o predică pe care am auzit-o la Preafericitul, în care el a spus (la pericopa în care Petru merge pe mare) că Petru nu se sprijinea pe mare, ci el era agăţat de cer (am parafrazat, vă daţi seama). Noi ne gândim, cum a putut merge, că apa e apă, curge, ne scufundăm, dar nu ne-am gândit că lucrurile se petrec invers, că el nu se sprijinea pe mare, ci pe cer, că gravitaţia era inversă cumva. El nu avea cum să se scufunde, atâta vreme cât a crezut asta.

Iar în seminar, auzind toată această întoarcere a timpului (nu ştiu dacă aţi văzut și prima parte a filmului cu peptidele, dar acolo, arată cum, din perspectiva fizicii cuantice acest lucru poate fi posibil). Adică, tot ce aţi povestit dumneavoastră în acea seară nu e chestiune de credinţă, ci de ştiinţă. De recunoaştere (povesteşte părintele Steinhardt despre asta) a unei realităţi, nu despre credinţa în ceva ce nu ştii dacă e sau dacă nu e.

Doamne, ce minune, și ce minune să mă văd agăţată aşa de cer (nu, nu mă duc să merg pe mare, staţi liniştită.

Sărut mâna, cu dragoste

Cr., absolut uluită